ZAMOLXIS – OMUL ZEU

Când omul zeu

cu dacică sorginte,

pe cap, oştirii

polovragă pus-a,

au înviat strămoşii

din morminte

şi au purces

spre Sarmizegetusa.

Cu tălpile scăldate

în Olteț

s-au întrupat, călcând

din munte-n munte,

jidavi cu braț puternic

şi semeț,

din grote reci

s-au prefăcut în punte.

Dar azi, din stei,

obârşia suspină,

Zamolxis varsă

lacrimă amară,

oştirea lui e toată

doar ruină…

Ce-a fost şi ce-a ajuns,

sărmana țară!

 

(*polovragă=plantă rară, tămăduitoare)

 

VALS

Valsează timpu-n brațe de netimp

În ritm de răsărituri şi apusuri,

Se-nclină însăşi fruntea lui Olimp

Să preamărească sensul din opusuri.

De jos, de sus, Pământ şi Panteon

Lumina şi-ntunericul visează

Un vals în doi pe-o scenă-n

Odeon Și trupurile lor se-mpreunează.

 

Un pas-nainte, altul înapoi,

La stânga şi la dreapta nemuririi,

Întruchipați într-unul amândoi

Uitând de rânduielile fiirii.

 

Se contopesc în trei dimensiuni

Iar cea de-a patra-ncepe să se nască,

Se-mpart în mii şi mii de versiuni

Și cine-ar cuteza să-i mai oprească?

 

Și-apoi treziți din vis şi preumblări

Se reîntorc la umbre şi la stele

Lăsând în urmă mii de întrebări

Ce scurmă crunt prin gândurile mele…

 

 

 

ORPHEUS

Apollo-i dăruise o liră fermecată,

Înmărmureşte clipa când strunele cuvântă,

Când pietrele se mişcă, Olimpul se desfată,

Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…

 

Acordurile zboară, suave, măiestrite

Și trilul îmblânzeşte orice sălbăticiune,

Se-opresc argonauții, sirenele-s vrăjite,

Ecourile lirei răzbat până-n genune.

 

Vrăjită fu şi Nimfa şi-i deveni soție,

Dar şarpele, muşcând-o, a coborât-o-n gheenă,

El, întorcând privirea, o îmbia să vie…

Dar ea încremenise-n a hadesului trenă.

 

Zadarnic se oprise Sisif, cu stânca-n coame

Și vulturii-ncetară din Prometeu a rupe,

Uită Tantal, zadarnic, de sete şi de foame,

Blestemul adormirii nu vru a se-ntrerupe.

 

Plâng strunele pe liră, bacante îl inundă,

Orpheus le alungă, zadarnică ispită…

Și sfârtecat de pietre, în Hebrus se cufundă,

Acolo unde Nimfa-l aşteaptă, adormită.

 

Pleca-se-vor poeții, cu toții, în pleiade,

În pana lor măiastră iubirea preacuvântă

Și dăinuie de veacuri legenda cu naiade,

Blagoslovit de muze, Orpheus cântă, cântă…

 

 

 

STRIGĂT DE PE FRONT

Cuvintele-mi îngheață pe buze, nerostite,

Vertijul are schije ce aspru biciuiesc

Și tâmpla îmi zvâcneşte străpunsă de cuțite,

Iar nişte limbi înalte de foc mă-mprejmuiesc.

 

O frică fără milă năvalnic mă pătrunde

Și gheara-i ascuțită în cord mi s-a vârât,

Îmi vine să m-ascund, să fug, dar nu ştiu unde,

Rezistă, strigă mintea, rezist, dar nu ştiu cât!

 

Pe fruntea-mi străvezie cu greu se înfiripă

O rugă, dar se-neacă, pierdută-ntr-un ocean,

În piept zvâcnirea-i cruntă se tânguie şi țipă

Și-n creştet mă apasă un aspru bolovan.

 

Ecouri reci şi grele lovesc în ziduri sparte,

Cuvintele-mpietrite se-ascund printre zidiri,

Apusul se-ntețeşte, luminile-s departe

Și-o ceață mi se-aşază în suflet şi-n priviri.

 

Neantul mă cuprinde în sânu-i ca o gheară,

Ridic spre cer o mână, cătând un ajutor,

Un semn, o lumânare, dar vântul mă doboară,

În vălul adormirii nu vreau să mă cobor!

 

Mulțimi de chipuri hâde, diforme, reci şi slute

M-agață, mă sufocă, aş vrea să pot să strig…

Se face întuneric şi cad în hăuri mute,

Tentacule nopții mă prind, mi-e frig, mi-e frig!

 

 

 

MATRIX

Coboară-n bernă flamura conştiinței

Și clopotele-n turle-au amuțit,

Compasu-nfipt în inima credinței

Trasează-un cerc de unde-mprejmuit.

 

În Matrix, pe-un ecran din plăsmuire

Rulează-un singur film numit „Accept”,

Iar noi orbiți de noua rânduire

Ne scoatem singuri sufletul din piept.

 

Compasul are-un număr şi valoare

De-a cumpăra şi-a vinde doar prin el,

Ne-am cununat în Matrix cu visarea

Și nu mai ştim cine suntem, de fel.

 

Și acceptăm ca oile ideea

Pecetluiți cu-n cod pe frunte pus,

Dar vai de cel care ne-a-nchis cu cheia

Când ne-om trezi şi vom privi în sus!