SALVAT DE O SFERĂ DE LUMINĂ, ÎN TIMPUL TENTATIVEI DE SINUCIDERE! A URMAT O IUBIRE INCREDIBILĂ!

DIN DOSARUL DE SUPRAVEGHERE INFORMATIVĂ A LUI GRECU SORIN, ÎNTRE 1984-1986, PENTRU MANIFESTĂRI OSTILE LA ADRESA ȚĂRII ȘI SUSPECT EVAZIUNE ÎN S.U.A.:

Sursa: informatorul „Rădulescu”:

„Sorin Grecu, nemulțumit de faptul că i se impune ce să scrie, de lipsa de libertate în creația lui – și pe această bază dorința lui de a părăsi țara. Cu ocazia întâlnirii cu Grecu Sorin acesta avea asupra lui literatură americană pe care el spunea că trebuie să o restituie Bibliotecii Americane din Cluj, dar acesta nu era deschisă la ora respectivă. Sorin Grecu cunoaște limba engleză destul de bine. 13.11.1985”

NOTA OFIȚERULUI: „Semnalarea a fost făcută de informator pe baza instructajului primit cu ocazia recrutării. Grecu Sorin nu este cunoscut în problemă. Din semnalare rezultă că este un „poet” nonconformist care dorește să ajungă în occident pentru a se „realiza”, chiar cu sprijinul „Europei libere”. Se pare că are relații cu lectorul american, de unde primește literatură.”

Sursa: informatorul „Ene”: „…Era nemulțumit (n.n. – urmăritul, G.S.) că nu i se publică poeziile, fiind mereu amânat, fără a i se spune motivele nepublicării”. Cluj, 27 iunie, 1985.”

NOTA OFIȚERULUI: „Sorin Grecu este în atenția Mr. Tatu V., CARE VA INTENSIFICA LUCRAREA LUI (subl. noastră). Este un tânăr cu predispoziție spre activități nonconformiste. „Ene” ne va informa în continuare conform aspectelor politice pe care suspectul le ridică, dacă are poezii cu tentă nonconformistă, relații cu elemente parazitare, dacă are un anturaj – gen cenaclu clandestin – unde-și face cunoscută creația. Se exploatează la lucrarea subiectului!”

CÂT PE CE SĂ DISPAR…DAR A INTERVENIT PUTEREA DIVINĂ!

Și «lucrarea» a continuat, până ce, treptat, am ajuns în pragul sinuciderii! Dacă până nu demult fusesem un răsfățat al revistelor literare clujene, brusc, pentru manifestările mele sarcastice la adresa comunismului și un poem publicat (SEMAFOR, apărut în TRIBUNA și apoi în revista de expresie maghiară IGAZ SZO), am intrat puternic în colimatorul Securității – și, la sugestia oamenilor săi, nu mă mai publica deja nicio revistă!

Pe deasupra, am mai primit o lovitură de moarte! Soția mea de atunci – mama primului meu băiat – a fost sedusă de un lover boy, fiu de mare securist al Clujului, care, conform programării, a și ajuns după revoluție șef în poliție… Iar ea, probabil instruită de acesta, îmi făcuse din viață un infern! Dar momentul meu culminant – și critic! – în relație a fost ca, la câteva luni după evenimentele din 1989, ca mânat de o forță aflată deasupra puterilor mele, să mă trezesc atârnând cu picioarele în afara balustradei, pe geamul de la etajul patru al apartamentului meu. Desigur, „încurajat” – cu sudalme. de către ea și până și de copilul de patru-cinci ani, bine influențat – ca să mă arunc în gol… Doar că atunci, în clipa aceea mărită, s-a petrecut o minune cerească: o lumină puternică, materializată printr-o sferă de foc, a țâșnit din plafonul de nori al acelei dimineți extrem de ploioase și m-a pătruns, aruncându-mă înapoi în cameră. (Tot o încercare de salvare a fost și intrarea mea, în ianuarie 1990, în rândul membrilor PNȚ- CD Cluj, alături de marele tribun Ion Rațiu și să-mi încep activitatea jurnalistică în cadrul revistei finanțate de acesta, PATRIA! Că revista a viețuit doar vreo jumătate de an, fiind gâtuită chiar din interior, de către dușmanii țărăniști ai marelui tribun, asta e o altă problemă, pe care am detaliat-o în cartea CELĂLALT CLUJ, Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020.) Revenind la salvarea mea incredibilă de către sfera luminoasă cu un diametru de circa 30 de cm, ce-mi intrase pur și simplu în trup: încă buimac, m-am ridicat și am hotărât să-mi duc, totuși, intenția până la capăt, parcă înciudat că nu mi-a ieșit figura. Și am hotărât să încerc din nou – dar într-un alt fel, mult mai laborios și mai spectaculos: să mă arunc de pe podul de la Gară, direct pe calea ferată, exact la sosirea unui tren! Și-am pornit-o agale, pe jos, din cartierul Zorilor, spre Gară – deși până la destinație e o distanță apreciabilă… Dar aveam tot timpul din lume la dispoziție! Ajuns la celebra cafenea „Croco” – cea a boemilor și studioșilor epocii, alături de „Arizona”, situată lângă Universitate – am hotărât să mai beau totuși ultima cafea a vieții mele. Și m-am așezat pe terasă, la o masă cu alți patru cunoscuți, clienți și ei fideli ai cafenelei. Sorbeam pierdut din cafea și mă uitam (incredibilă parabolă, absolut la vedere, a Învierii, dar cine s-o înțeleagă atunci) la firele de iarbă ale mesei, crescute astfel încât să asigure un covor splendid – crud și verde… Fuseseră sădite într-un strat subțire de pământ, presărat între niște părți metalice, rotunde, pe care se puneau ceștile de cafea sau farfurioarele cu prăjitură, astfel că toate păreau așternute … direct în iarbă. La un moment dat, între noi apare o fată de vreo optsprezece ani, de o frumusețe incredibilă – o adevărată zeiță, un fel de Patricia Kaas, tânără… Ne fixează, scurt, pe toți – ca la un târg de cai (eu eram la ora aceea o adevărată mârțoagă, atât eram de pleoștit de viață și de ploaia care mă udase pe drum) și mă fixează cu privirea, de parcă s-ar fi hotărât în privința mea. Mi se adresează pe nume (eram, încă de atunci, o mică celebritate printre tinerii Clujului) și mă roagă să mă ridic puțin de la masă, ca să-mi spună Îmi zice că e angajată la o firmă internațională de țigări și că patronul ei a avut un accident grav cu o seară în urmă – și se află cu ambele picioare, în ghips, la Clinica de Ortopedie.

„Iar dacă tot ești Grecu, am zis să mă însoțești, în postură de așa-zis iubit al meu – fiindcă la căpătâiul șefului e și afurisita de nevastă-sa, venită cu un charter din Grecia. Nu pot ajunge altfel la el decât însoțită de prietenul meu, fiindcă nenorocita e teribil de geloasă pe mine, crede că trăim împreună” – îmi spune ea. Nu reușesc să procesez sensul întregii fraze, dar accept, fără vreun gând decât acela că ar fi mai bine să mă plimb – chiar și până la un spital – cu o superbă fată, decât să mă duc direct la moarte. Mi-am zis că o fac după aceea, dar până atunci îmi fac puțin curaj.

Ajungem la Ortopedie, cu un taxi, luat chiar de la Croco, intrăm în salon – prin bunăvoința unei asistente. Eu aștept, la o distanță cuvenită, ca fata să discute în grecește cu patronul, sub privirile ucigătoare ale mustăciosei (la propriu!) soții a acestuia. Recunosc, nici eu n-am fost scutit de săgețile din privirile soților, dar, pentru că i-am promis fetei că mă port ca un adevărat cavaler – așa cum ar trebui să fie iubitul celei mai frumoase fete din lume, cum mi se părea aceasta, atunci – am stat blând. Și, după vreo 15 minute de ședere, ieșim împreună din clinică. Ajunși pe stradă, fata îmi face cea mai surprinzătoare propunere: „Acum, dacă tot ești oarecum iubitul meu, te invit la o sticlă de ouzo, la mine acasă, în Zorilor”. Deja îmi era indiferent, fiindcă gândul meu era chitit tot pe sinucidere – și nu la altceva. De altfel, nu aveam niciun fel de gânduri amoroase fiindcă în cei cinci ani de căsătorie, deși avusesem zeci de ocazii, nu-mi înșelasem nevasta! În schimb ea a făcut-o, nu o singură dată – și am aflat acest lucru ulterior! Iar, ajunși la ea în apartament, în douăzeci de secunde fata era deja în pielea goală, cum a făcut-o maică-sa… A fost ceva extrem de rapid – pentru că-mi pierdusem obișnuința, chiar dacă eram încă însurat, fiindcă nu mai aveam viață privată cu soția – dar în același timp o teribilă eliberare, cum nu mai avusesem până atunci. Iar când s-a terminat totul, probabil dezamăgitor pentru fată, am început să plâng, în hohote, de fericire! Plânsul acesta eliberator a semănat – sper să nu spun o impietate – cu revelația de ordin divin pe care am avut-o, la vârsta de 15 ani, în Biserica Sf. Mihail. Pe care am vizitat-o cu clasa. Incredibil, într-o oră să treci prin asemenea stări antagonice, asta chiar că e ceva miraculos. Dar, important, e faptul că după plâns a urmat un râs isteric – de data asta la adresa mea! Râdeam de mine însumi! Eu, idiotul, voiam să mă sinucid, neștiind că mai există femei pe această lume și, mai ales, unele, frumoase precum cea de lângă mine. Și, din clipa aceea, am început să… trăiesc, viața mea s-a relansat, s-a resetat. Se vede că Dumnezeu mi-a dat ceva la care tânjeam de mult timp, uitând până și faptul că mai există: iubirea! Chiar dacă totul a durat numai o după-masă, fata fiind extrem de experimentată – și eu aproape inocent. M-a concediat rapid, pe la sfârșitul zilei, chemând – chiar cu mine de față – un alt individ. Dar am plecat fericit, zburdând ca un cintezoi, pe deasupra și cu „gușa” plină de ouzo original, cum nu mai băusem vreodată!

Iată cum Cel de Sus mi-a oferit o șansă uriașă, printr-o succesiune incredibilă de întâmplări! La care, eu, din păcate, am rămas în continuare insensibil chemării Lui, punând totul pe seama coincidenței De fapt, până târziu de tot, am trecut minunile din viața mea în contul coincidenței – și, credeți-mă, ele n-au lipsit! – până ce bunul Dumnezeu m-a prins de guler și m-a cadorisit cu un ditai cancer…Așa, ca să mă potolesc și să ajung, netulburat de alți stimuli și dependențe, la conștientizarea că El există și veghează asupra mea!