Ristretto – Emil Muresan

După ploaia măruntă de vară, soarele strălucea vesel, aerul era curat și culorile clare. Pictorul Ioan, profesor universitar, se plimba agale, cu toate simțurile proaspete, pe strada pietonală din centrul Oradiei Mari. De la un capăt la altul, strada aceasta frumoasă e plină de terase cu fotolii și umbrele în toate culorile.

Pictorul căuta un fotoliu comod, cu o culoare atrăgătoare, în care să-și savureze cafeaua lui preferată. Avea chef de un ristretto dulce și de o țigară lungă și subțire. Sau poate că ar merge chiar două-trei țigări dacă priveliștea ar fi convenabilă. Și priveliști erau destule, sub diferite forme: fete tinere, picante, ce ciripeau întruna, dar și femei mai mature, cuminți și generoase. Femei în stare să mulțumească toate gusturile. Și gusturile pictorului Ioan erau toate bune. Știa că orice priveliște are farmecul ei, așa că și-o alegea cam la întâmplare, după dispoziția lui de moment. Și dacă avea norocul ca priveliștea aleasă să aibă și un spirit viu, satisfacția lui era deplină, iar ristretto-ul și țigaretele deveneau de vis.

Privirea i se opri asupra unei femei tinere, de vreo treizeci de ani, ce sta singură la masă, cam ascunsă în fotoliul ce aproape c-o îmbrățișa cu totul. Citea într-o carte, iar pe masă avea doar o scrumieră și un pahar cu apă. Nu era o frumusețe evidentă, dar ochiul pictorului îi vedea personalitatea și farmecul latent. Nasul pregnant, ovalul și expresia feței îl incitau să pătrundă în misterul melancoliei ce-o revărsa tânăra femeie. Și în plus, o știa, era fata venerabilului pictor Pataki, răposat de ceva vreme. Pataki a fost o celebritate a orașului care, la vremea lui, picta și vindea bine. Soția sa s-a dus din lume de tânără și el a rămas doar cu o fetiță, pe care o lua cu el oriunde mergea.

Pataky și, pe atunci, mai tânărul pictor Ioan se cunoșteau, însă nu aveau relații apropiate. Când se întâlneau, se salutau zâmbind reverențios, cu o anume complicitate, ca doi lorzi ai picturii ce erau. Fetița din mâna lui Pataky se uita mirată la ei și le zâmbea și ea fericită.

Acea fetiță, de atunci, era acum femeia din fotoliul lângă care s-a oprit pictorul Ioan, cerându-i permisiunea de a sta la aceeași masă. Femeia își ridică privirea din carte, îl privi curioasă, și zâmbetul ce apăru pe fața ei îi spuse pictorului că a fost recunoscut:

• Cum să nuuu, poftiți…

Pictorul îi întoarse zâmbetul, mulțumindu-i, și se așeză tacticos în fotoliul din fața femeii:

• Dacă nu mă-nșel, sunteți fiica pictorului Pataky, nu ?
• Da, eu sunt, Eva, v-am recunoscut și .. Numai că Pataki nu e tatăl meu…
• .. Cum așa… Nu sunteți fetița aceea frumoasă, pe care pictorul Pataky o ducea de mână oriunde mergea?…
• Ba da, ba da, eu sunt aia, numai că de fapt nu sunt fata lui, altcineva este tatăl meu.
• Ei, Eva, nu se poate, nu vă ..
• Ba da, credeți-mă, nu e tatăl meu… Lumea așa crede, dar de fapt altcineva este tatăl meu adevărat.

Pictorul Ioan era un pic decumpănit. Nu știa dacă femeia făcea cu el un joc sau dacă vorbea serios. Optă pentru prima variantă și zâmbi.

• Și cine, cine să fie oare tatăl cel adevărat?
• Uite, ăsta! Ăsta de pe copertă, el e tatăl meu. E avocat…

Și Eva îi arătă coperta cărții din care-a citit. Era o carte din seria romanelor de dragoste, „Dragoste infinită”.

Clar, gândi pictorul Ioan, Eva asta se joacă cu mine.

• .. Frumos tată… Dar de unde știi?
• Mi-a spus
• Dar mama ta nu-i plecată?…
• Ba da, ba da, sigur c-a murit, dar mai vine câteodată… Mai vine să povestim… Și-atunci îmi spune toate secretele… Ea mi-a spus că ăsta-i tatăl meu adevărat… Dar te rog să nu mai spui la nimeni… S-ar supăra mama…

Expresia Evei în timp ce-i vorbea l-a descumpănit pe pictor. Oare nu se înșală crezând că totul este un joc?… Oare nu se poate ca asta să fie adevărat?… Se uită după picolița cu fustiță și-i făcu semn, ridicând mâna. Picolița se undui frumos, printre mese și fotolii, și veni repede lângă pictor:

• Poftiți vă rog, cu ce vă servesc?
• Numai un ..

Și-apoi pictorul i se adresă Evei:

• Eva, eu îmi iau un ristretto, tu ce

vrei?

• Un ristretto și Pictorul ridică capul spre picoliță și comandă:

• Două ristretto, vă rog!

Picolița cu fustiță și carnețel, îi zâmbi și-i zise grăbită: „Okey”, apoi se undui iar printre mese. Pictorul Ioan scoase din buzunar pachetul cu țigarete, o servi pe Eva, apoi își aprinse și el o țigaretă. Tăceau amândoi, fumând și uitându-se unul la altul. Picolița cea unduioasă își făcu apariția, ținând tava cu cele două ceșcuțe ca o dansatoare egipteană, și-i servi pe amândoi cu ristretto-ul dorit. Pictorul și Eva păreau preocupați de aroma ceștilor mici și de fumul țigaretelor lungi și subțiri. Însă în sufletul lor erau nedumeriri, întrebări, doruri de limpezit… Și-n tăcerea lor, printre fumul diafan și aroma tare de ristretto, ochii lor se căutau, se evitau, și iarăși se căutau. Până ce ochii nu li s-au mai despărțit și au început să se contopească… Și-ncet, încet, misterul melancoliei ce se revărsa de pe fața tinerei femei începea să se destrame și ceva fermecător de minunat începea să prindă contur…

Sfârșit