Les vies de nombre de gens sont aisées…

Les vies de nombre de gens sont aisées.

Le plaisir passager au vol saisissant,

Des moments éclairés ils en ont chaque moment

Et tous les jours l’aurore leur apparaît.

 

Mais jeune fille rêveuse, dis-le-moi,

Si parmi ceux-là j’étais aussi moi-même,

Si comme pour les autres tu l’es pour moi de même,

Si une étoile sans fin tu ne l’étais pas?

 

Perdu dans l’ombre de la torpeur je vivais,

A l’écume ressemblait ma pauvre vie

Et aveugle aux charmes de la nature j’étais.

 

Soudain je te vis… rien qu’un moment,

L’amer du monde, à fond je le sentis…

Et tout entier je le connais maintenant.

 

Ușoare sunt vieţile multora…

Ușoare sunt vieţile multora.

Ei prind din zbor plăcerea trecătoare,

În orice timp au clipa lor cu soare

Și-n orice zi le-apare aurora…

 

Dar spune, tu, copilă visătoare

De-am fost și eu din rândul acelora,

De-mi ești și mie ce le ești altora,

De nu mi-ai fost o stea nemuritoare?

 

Trăiam pierdut în umbra amorţirii,

Deșarta-mi viaţă semăna cu spuma

Și orb eram la farmecele firii…

 

Deodată te văzui… o clipă numa

Simţii adânc amorul omenirii…

Și iată-l că-l cunosc întreg acuma.

 

 

Comblé par le travail…

Je cherche la nuit par le travail comblé.

Mais mon âme devient un voyageur,

Pendant que le corps étendu en paix dort,

Sur tes traces m’a poussé le péché.

 

La nuit noire dans mes yeux, tout se tait,

Mais les cils écarquillés, mon esprit, voit,

Aveugle je me sens dans l’obscurité, moi.

Et pourtant au-devant se lève la journée.

 

C’est ton visage cette lumière nette,

De mystère, de purification, de beauté,

Qui à la nuit froide son éclat prête.

 

Ma blonde femme, c’est à cause de toi

Que mon corps n’a pas de repos toute la journée

Et la nuit l’âme poursuit sa voix.

 

Sătul de lucru…

Sătul de lucru caut noaptea patul,

Dar al meu suflet un drumeţ se face

Și pe când trupul doarme-ntins în pace,

Pe-a tale urme l-au împins păcatul.

 

E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,

Dar mintea-mi vede – genele holbate;

Ca și un orb mă simt în întuneric

Și totuși înainte-mi zi se face.

 

E chipul tău, lumină necrezută

De frumuseţi, de taină, curăţie,

Ce nopţii reci lucire-i împrumută.

 

Din cauza ta, bălaia mea soţie,

Cât ziulica trupu-odihnă n-are,

Iar noaptea sufletul în cale pleacă.

 

 

Quelques étoiles…

Quelques étoiles que brûlent dans le ciel,

Quelques ondes que leur jette au nez la mer

Avec leurs étincelles, avec leur lumière,

Nul ne sait, nul ne peut saisir leur appel.

 

Comme tu veux donc, tu peux suivre la sente.

Sois bon et grand ou taché de crimes,

La même poussière, le même abîme

Et ton héritage: cet oubli qui te hante.

 

Je me vois mourir… et dans l’ombre de l’huis

Attendent tous ceux qui veulent m’enterrer,

J’entends les chants, l’éclat des torches me suit.

 

O, douce ombre, viens encore plus près,

Que le génie de la mort je sente flotter,

Aux ailes noires, aux paupières mouillées.

 

ORICÂTE STELE…

Oricâte stele ard în înălțime,

Oricâte unde-aruncă-n față-i marea,

Cu-a lor lumină și cu scânteiarea

Ce-or fi-nsemnând, ce vor, ‒nu știe nime.

 

Deci cum voiești tu poți urma cărarea.

Fii bun și mare, ori pătat de crime,

Același praf, aceeași adâncime,

Iar moștenirea ta și-a tot: uitarea.

 

Parcă mă văd murind… în umbra porții

Așteaptă cei ce vor să mă îngroape…

Aud cântări și văd lumini de torții.

 

O, umbră dulce, vino mai aproape

Să simt plutind deasupră-mi geniul morții

Cu aripi negre, umede pleoape.