Mi-a fost dat să văd cititorul absolut, întruchiparea citirii. Nu într-o bibliotecă, nu într-o librărie, nu la teatru, ci la tribunal. Înainte de digitalizare, la arhiva tribunalului era un registru voluminos unde erau scrise soluțiile instanțelor de judecată. Cine era interesat, putea să se uite în acel registru și să afle mai repede soluția dată de instanță într-un anumit dosar.

Acolo l-am văzut pe cititor, citind în acel registru. Așteptam ca omul să termine ce avea de citit, ca apoi să iau și eu registrul. Însă omul era foarte concentrat pe citire, nu mai observa nimic din jurul lui, fiind absorbit de acel registru. Urmărea cu degetul rândurile, întorcea pagina, urmărind în continuare rândurile, de parcă ar fi avut de gând să-l citească pe tot. Îl urmăream cu interes, îmi plăcea felul lui de a citi, cumva acel om mă fascina. Nici vorbă să-i mai zic să se grăbească. Da, domnule, asta da citire! Nu citea numai cu ochii, ci și cu toată fața și ființa sa, cu degetele, cu tot trupul. Felul cum era aplecat asupra registrului, felul lui de a citi mă fermeca. Era materializarea citirii. Nu mai eram la tribunal, eram într-o galerie de artă. Omul era statuia citirii, era tabloul „Omul citind în registru”, capodopera unui geniu necunoscut. M-a întrerupt din reverie o voce puternică, de femeie hotărâtă, ce se ivi deodată lângă cititor:

  • Hai, mă Dumnezeule, hai odată, ce tot stai și te uiți acolo? Că tu nici nu știi citi! Hai, că scăpăm trenu’!

Omul suspină, își luă încet degetul de pe rând, închise cu grijă registrul, mângâindu-i cu palma coperta cartonată. Fața îi era luminată și pe chipul său se vedea o mare satisfacție. Apoi, domol, se luă după femeia aceea hotărâtă și ieși afară din sală. Eram absolut sigur că omul a înțeles tot din acel registru. Alt cititor ca el n-am mai întâlnit nicăiri și nici nu cred că mai este.

Sfârșit