Cunoscutul scriitor român Constantin Marafet a dat cititorilor încă un roman inspirat, deosebit ca operă literară, care integrează toate domeniile principale ale vieții dintr-o Europă frământată de reașezări, conflicte, căutări, transformări, lupte de idei, etc.

Pe fond, traseul din acest roman al biografiei medicului ginecolog Vladimir este bine integrat în epocă, într-o perioadă de mare încărcătură spirituală generată de abolirea societăților socialiste și liberalizarea circulației persoanelor, într-o societate corporatistă.

Ca și societatea integratoare – beneficiară a unei homeostazii reglate de autoritățile diriguitoare, individul – ca personalitate – își atribuie un echilibru psiho-social dinamic propriu lui, manifestat pe mai multe planuri subsumate vieții lui. În acest roman al lui Constantin Marafet suntem impresionați de un personaj din vârful ierarhiei socio-profesionale – ca medic ginecolog – care în plan spiritual se „convertește” de la ateism la slujirea bisericii într-un lăcaș ctitorit de el însuși, desco- perind multiple manifestări ale iubirii. Filonul cardanic al romanului este cel moral-religios, axat pe frământările psiho-sociale ale medicului ginecolog Vladimir (numele înseamnă conducătorul lumii), personaj care are o profesie fundamentală în geneza lumii – nașterea și integrarea socială a viitorilor membri ai  societății.  Într-o  expresie  concisă, scriitorul aduce personajul principal al romanului din condiția de ateu – ori, mai degrabă, credincios de duminică – la statura de slujitor al Domnului, cu acte în regulă.

Este de remarcat măiestria lui Constantin Marafet de a releva cititorului toate trăirile, emoțiile, sentimentele, pasi- unile lui Vladimir ca individ rătăcitor în turma celor mulți și metamorfozarea sa într-un alt om, cu totul altfel după ce viața l-a îndreptățit să-și aleagă o cale spirituală nouă. Dintr-un om individualist, necredincios, disprețuitor, apucător, infidel, indiferent etc., Vladimir a devenit ctitor de mănăstire, slujitor al Domnului, dăruit comunității, altruist, pregătit anume să-și dedice viața oamenilor apropiați spiritual. După un prim contact cu un cleric avizat în chestiunea urmărită de Vladimir, acest personaj spune: „Nu înțelegeam ce caut acolo. De ce acceptasem? Eu, care nu credeam decât în puterile mele, acum eram în fața unui clarvăzător și pe deasu- pra și preot? Mă pufnea și râsul. Râdeam de mine… (p. 17)”. I s-a prezis lui Vladimir o viață amară, dar, după ce va reveni la taina botezului, își va reconsidera viața și va conchide că este pe cale să devină un bun creștin. Cu acest îndemn programatic în minte, Vladimir și-a urmat țelul, folosind orice oportunitate ce i-a apărut în cale.

Constantin Marafet, un bun cunoscător al vieții din straturile ei profunde, tradiționale, creștinești ale poporului român, ne zugrăvește numeroase tablouri de unde să cunoaștem și să apreciem valorile morale la care țin oamenii – valori propagate de Cărțile Sfinte.

Vladimir – cu pana lui Constantin Marafet – scrie la persoana întâi; el ne împărtășește direct, cald și nealterat orice trăire și sentiment, facilitându-i cititorului cunoașterea, valorizarea și cuantificarea faptelor sale de viață. Un fapt de o mare însemnătate a fost decizia ca fiica lui, Sofia, să se opereze de o tumoare maxilo-facială la spitalul AKH de la Viena printr-o tehnică nouă, nepracticată în țară. Pe aproape 200 de pagini ne este înfățișată gama trăirilor lui Vladimir, ale fiicei sale și ale personajelor angrenate în eliminarea tumorii și reconstrucția zonei faciale afectate, precum și relaționarea cu deschizătorii de uși, cu conaționalii sezonieri ori chiar sedentarizați pe-acolo, cu viețuire și cazarea într-o metropolă europeană etc. Toate acestea ne sunt înfățișate veridic, dar nu naturalist, într-un stil vioi, atractiv, într-o logică literară demnă de toată atenția. Eu am citit cartea în 3 zile, dar am cunoscut persoane care au citit-o în două zile. Revenind la Viena descrisă de Constantin Marafet în cartea sa, m-am bucurat foarte mult să constat că aprecierile lui privind această mare metropolă europeană coincid cu ale mele, după ce eu am vizitat capitala Austriei în 1968. În roman, autorul insistă pe așezămintele vieneze reputate, printre care și spitalul unde medicul Vladimir și-a internat fiica. Autorul nu insistă prea mult pe aspectele medicale, dar ne înfățișează emoțiile lui Vladimir și ale fiicei, relaționările cu echipa de medici, preparativele preoperatorii, preocupările postoperatorii etc. Pacienta a fost înconjurată cu grijă maximă și fiica a fost salvată de malignitatea posibilă, reîntorcându-se acasă.

În „timpul liber” prin Viena, frământat de îngrijorările privind reușita intervenției chirurgicale pentru fiica sa, Vladimir a stabilit strânse conexiuni cu reprezentanții etniei, care plecaseră din țară și se ocupau acolo cu cerșetoria, comerțul cu flori, mici afaceri etc. El și-a făcut acolo prieteni, a participat la petrecerile bahice organizate de aceștia în palatele lor din gunoaie, a beneficiat din partea lor de o sponsorizare care să acopere costul intervenției chirur- gicale la AKH, ba încă și-a făcut acolo și o amantă de etnie, pe care a lăsat-o gravidă. Constantin Marafet prezintă cu mare talent multitudinea de personaje, decoruri, împrejurări, fapte, care substantivează drama acestor români plecați acolo din neglijența statului, fără ca cineva să-i întrebe de sănătate. Faptul că autorul aduce în discuție această problemă gravă, faptul că renumitul medic ginecolog român Vladimir s-a iubit și apoi s-a luat cu o femeie din această etnie și a onorat-o – ca mamă a copilului său – devenit și acesta medic ginecolog, ne îndreptățește să apreciem la nivelul maxim măiestria lui Constantin Marafet în literaturizarea epocii sale și să propunem această carte pentru premiul cuvenit. Redăm un dialog concludent dintre Vladimir și Sandra – iubita lui – când ea era încă la Viena cu familia ei, iar el se pregătea să revină cu fiica lui în țară, după intervenția chirurgicală (p. 217):

„— Cât de sensibilă ești Sandra! Nu aș fi crezut. Când te-am văzut vânzând flori prin cârciumile Vienei, te-am catalogat drept cerșetoare dintr-o anumită etnie…

  • Ceea ce e perfect adevărat. M-ai catalogat corect.
  • Da, dar ești profesoară, așa mi-ai spus. Ai terminat o facultate, Facultatea de litere. Ai profesat în țară și ai predat romani, chiar dacă specializarea ta era română-germană. /…/.
  • Am fost, dragul meu, am Acum sunt cerșetoare, florăreasă, ce vrei tu /…/ Și nu regret nimic”.

După întoarcerea de la Viena, unde Vladimir și-a salvat fiica și unde a cunoscut-o pe Sandra, personajul recunoaște (p. 333) că-i tulburat, alienat, dezrădăcinat, depresiv:„…nu mai eram eu. Eram un fel de fantomă a lui Vladimir cel de altădată, un strigoi. Mergeam pe stradă, gesticulam și vorbeam singur. Uneori păream că mă certam cu cineva. Oamenii începuseră să mă ocolească. Pacienții, pacientele se împuținau pe zi ce trecea, până într-o zi când nu am mai avut niciun pacient, așa și a doua zi. /…/.” Vladimir intrase într-o „depresie severă” (p. 335), știind că fără Sandra, fără atingerea ei „niciun medicament”… nu-l „putea repune pe linia vieții” (p. 335).

Constantin Marafet statornicește supremația iubirii, aducând-i pe Sandra și pe fiul ei, întregind astfel un cuplu marital și o prezumtivă familie tocmai pe când Vladimir abandonase profesia și se consa- crase slujirii Domnului, ctitorind un locaș sfânt. Astfel și-a regăsit echilibrul. Cartea lui Marafet nu este neapărat o carte religioasă, putând fi socotită un roman social – prin abordarea mutațiilor sociale tratate aici, poate fi considerat un roman erotic – prin profunzimea relației Vladimir – Sandra, este un roman psihologic – prin abordarea multiplelor conversii psihice pendinte de metamorfozele socio-politice ale vremii și de job-urile personajelor, dar mai ales pendinte de psihismul lor personal. Să nu ne ascundem după fumul petardelor fumigene și să ne prefacem că nu vedem aspectele politice abordate de roman, pe fondul migrației populaționale, politicilor ocupaționale deficitare, dezarticulărilor intrafamiliale – cu caracter de masă etc.

La modul simplist și reducționist, poate vulgarizator, vedem un personaj cu înaltă pregătire, care s-a săturat de bani și părăsește familia după ce-și rezolvă problema medicală a fiicei la Viena, de unde revine după un timp cu mintea la o femeie ce-i împărtășește dragostea, după ce personajul Vladimir s-a călugărit. Nu este așa de simplu, deoarece scriitorul îmbină judicios planurile, nuanțează în mod fericit fiecare secvență, cântărește și exprimă meșteșugit toate trăirile personajelor, surprinde aspecte esențiale ale politicii statale etc.

Titlul romanului este eclatant, insolit, mobilizator. Doctorul Vladimir, întors în țară la ale lui, profesie și familie, a revenit de multe ori la Viena după Sandra, care rămăsese cu familia ei acolo. Căutând-o, deoarece Sandra era gravidă cu el, „nici urmă. Parcă intrase în pământ. Nici Bounegru, dar nici Cadâr sau Gică nu-mi răspundeau la telefon. Îmi simțeam inima grea și fără rost. Când călcam pe pământ, parcă aș fi călcat direct pe inimă. Mă durea așa de tare, încât lăcrimam” (p. 336). Ginecologul este un simbol al omului dăruit comunității, dar să ajungi tu din panteonul civic să cobori tot mai jos, umblând prin Viena după o femeie de etnie, reprezenta o problemă socială, psihică, poate și etnică. Însă Vladimir, dar și Sandra, venită cu băiatul în România

  • știau că iubirea învinge. De aceea, vreo două decenii, poate două mii de kilometri, barierele etnice, profesionale, civile – ambii parteneri fiind căsătoriți și cu copii mari – nu au diminuat iubirea lor.

Din punct de vedere științific, strict andrologic, Constantin Marafet aduce în prim plan o temă de mare interes teoretic și practic: fecundația. Nu este cazul să facem noi aici teoria respectivă, dar Sandra a trăit această minune – să devină mamă

  • printr-un eveniment acuplativ rarisim și anume ejacularea retrogradă. Scriitorul deschide astfel un câmp de preocupări necesare celor interesați, deoarece așa-zisa educație sexuală, adică educația profamilială – o mai fac astăzi ocazional puțini factori. Personal, am scris sute de pagini pe această temă la care „se pricep” toți, simplificând și bulversând relațiile interumane, viața matrimonială și evoluția societății.

Cu o deosebită măiestrie, scriitorul ne înfățișează mutația decisivă din sufletul lui Vladimir, când preotul care i-a primit spovedania, a aflat despre Vladimir că „iubea cu o patimă nemaiîntâlnită. Despre doctorul Vladimir nu și-ar fi închipuit niciodată că o dragoste îl poate duce la pierzanie (p. 339). Și în continuare, „iubind cum iubește el o femeie, moartea nu îi va ajunge niciodată la inimă”. Vladimir avusese o viață grea, chinuită, fiind lipsit de iubirea firească din partea familiei sale. Aceasta este o problemă frecventă la familiile de azi, cu multiple cauze – tratate simplist de părerologii de ocazie. Astfel, Vladimir s-a decis să-l trezească din visare pe părintele Macarie, confesorul său, adresându-i ur- mătoarea vorbire (p. 339):

„— Vreau să vă anunț, la modul cel mai solemn cu putință, și vă rog din suflet tot- odată, părinte, iertată-mi fie îndrăzneala, dar vreau să-l slujesc pe Hristos. Vreau să-i întorc dragostea pe care mi-a oferit-o. Vreau să știți că eu sunt extrem de hotărât, nu de acum, ci de ceva vreme în urmă, să-i urmez calea. Mă puteți ajuta, îndruma?”

Cronicarul nu poate reda multitudinea de deznădejdi trăite de personajul în cauză, care devine rezistent și găsește greu ieșirea dintr-o situație aparent insolvabilă. Vladimir a găsit ieșirea pe care cititorul o înțelege mai bine gustând în tihnă acasă la el scrierea lui Constantin Marafet – care este atractivă, profundă, profesională, modernă și pilduitoare. Criticul literar Ana Dobre – pe coperta a IV-a a cărții – arată că „traversându-și labirintul căutării și regăsirii, Vladimir are șansa de a se regăsi plenar în lumina iubirii și a credinței. Suferința are mereu un sens”. Constantin Marafet are meritul de a ne fi tensionat sufletul, dându-ne un roman modern, descoperind în el umanitatea ca flacără vie a spiritului. Astfel, Constantin Marafet se așază în galeria marilor romancieri români.

 

CONSTANTIN MARAFET,

„MOARTEA NU AJUNGE NICIODATĂ LA INIMĂ”,

368 p., Ed. RAFET, Rm. Sărat, 2024