A scrie în general despre teatru ar fi o inițiativă atât de vastă încât nu ar ajunge o viață de om. Eu am să mă mărginesc la a scrie doar câteva considerații referitoare la traducerea unui text de teatru. Am ales acest subiect pentru că mi se pare de actualitate, reprezintă un punct de vedere al unui regizor cu o experiență importantă și, de cele mai multe ori, am observat că există o falie între literați și practicieni ai scenei cu privire la acest subiect.

La cursurile de teatru, profesorul, regizorul și minunatul om de teatru Valeriu Moisescu1 ne spunea că o traducere se învechește cam la 10 ani. Argumentele țineau de evoluția societății, de schimbarea gustului, a mentalității etc. Mai mult decât atât, domnul Moisescu ne spunea că ar fi bine dacă piesele de teatru ar fi re-traduse exact în momentul când montezi spectacolul pentru că, în funcție de concepția ta regizorală, poți face traducerea puțin direcționată, fără a schimba textul original, dar căutând în limba română anumite sinonime sau expresii care s-ar apropia mai mult de gândul punerii în scenă și astfel traducerea ar servi spectacolul în mod direct. Sincer să fiu, nu prea înțelegeam atunci. Cum adică, să se „învechească” o tălmăcire când au fost mari traducători care au opere exemplare?!!

         În 1990, imediat după revoluție, Liviu Ciulei2 a fost numit director onorific al teatrului municipal Lucia Sturdza Bulandra, teatru din care fusese îndepărtat politic la finalul anilor 70 și încurajat să plece în străinătate. Acesta a revenit din America pentru a monta „Visul unei nopți de vară” de William Shakespeare, cu o distribuție impresionantă – Victor Rebengiuc, Marcel Iureș, Răzvan Vasilescu, Oana Pellea, Manuela Ciucur, Ion Besoiu, Mariana Buruiană, Cornel Scripcaru etc. Dar lucrul care mi-a atras atenția cel mai mult a fost re-traducerea textului lui Shakespeare, semnată de către Nina Cassian! Așadar, pentru spectacolul respectiv, Liviu Ciulei a avut nevoie de re-tălmăcirea textului original. Iată că se verifica lecția predată de domnul Valeriu Moisescu!

Bineînțeles că discuția este mult mai amplă. Există oameni de litere care au realizat traduceri de excepție, ce cu greu ar mai putea fi modificate pentru că au intrat deja în memoria culturală colectivă. Aici aș include, ca exemple, Cântecul Bufonului din A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, traducerea Mihnea Gheorghiu, Ubu Rege de Alfred Jarry, traducerea Romulus Vulpescu sau Romeo și Julieta de William Shakespeare în tălmăcirea lui Șt. O. Iosif. Dacă în cazul ultimului,vorbim despre o traducere în versuri ce cu greu ar mai putea fi egalată, fiind realizată de către un poet (deși au fost mai multe încercări în secolul XX), în cazul lui Romulus Vulpescu, reinterpretarea cuvintelor și expresiilor considerate vulgare scenic aduce piesei un plus de farmec, făcând-o mult mai atractivă. Referitor la traducerea lui Mihnea Gheorghiu, texul poeziei a fost pus pe note muzicale, cântecul a devenit șlagăr, lumea îl fredonează, a intrat deja în conștiința populară.

Acestea sunt exemple la care cu greu s-ar mai putea interveni, multe texte nu beneficiază de traduceri de excepție ceea ce, pentru un practician al scenei, ar putea constitui un avantaj. De ce spun asta? Deoarece, de multe ori, practicienii, pentru a sublinia cât mai bine ideea spectacolului, apelează la diverse subterfugii – elimnări ale anumitor scene, mutarea altora pe o altă poziție, suprimări ale anumitor replici, căutarea, prin traducere, a unor expresii cât mai aproape de scopul urmărit etc – lucru de neconceput în cazul textelor intrate definitiv în conștiința publicului, într-o anumită formă, de neclintit.

Or, tocmai despre aceste mici stratageme ne vorbea domnul profesor Valeriu Moisescu, despre modul în care, cu o anume abilitate, fără a schimba textul original, se poate realiza o traducere oarecum dirijată, care să poată susține mai bine o anumită concepție regizorală, lucru cu care sunt absolut perfect de acord, pentru că astfel i se poate aduce operei respective o altă dimensiune, fără a se știrbi cu nimic din valoarea sa sau a autorului, ba chiar dimpotrivă!

În experiența mea de practician, am făcut nenumărate adaptări pentru teatru după opere importante, am reușit să montez câteva dramatizări proprii dar am realizat și trei traduceri de piese care au fost puse în scenă. Despre acestea din urmă aș vrea să vorbesc, pe scurt.

Nu mă consider traducător și nici nu provin din lumea literară. Tălmăcirile mele (Georges Feydeau – Deci, nu te mai plimba goală și Legat în lanțuri, Carlo Gozzi – Pasărea verde și Cine este acest Ionesco? de Richard Letendre) au fost realizate din necesitate, pentru că îmi doream să montez acele piese, iar traducerea lor a fost făcută cu gândul la spectacolul care avea să urmeze. De aceea, aveam deja distribuția în gând, știam cam care sunt limitele fiecărui actor în parte, în timpul lucrului la text mă gândeam inclusiv la modul în care va fi spusă acea replică și care ar fi forma ei cea mai potrivită pentru ca actorul să o poată rosti firesc, aducându-i și sensurile dorite. Nu m-a interesat aproape deloc fidelitatea față de textul literar original ci numai forma teatrală, practică.

Această abordare ar putea diminua calitatea, din punctul de vedere al literaturii dar câștigă în calitatea scenică. Marii dramaturgi ai lumii (Shakespeare, Moliere, Cehov, Caragiale etc.) au fost atât oameni de litere cât și oameni de teatru și de aceea au știut CUM să scrie pentru că ei cunoșteau foarte bine fenomenul teatral, din interior.

Până la urmă, traducerea unui text este aproape o nouă creație, mai ales atunci când avem de-a face cu versuri. Varianta fericită de traducător ar fi aceea a unor oameni de litere implicați în fenomenul teatral dar, până atunci, poate că ar fi bine dacă falia de care vorbeam la început, dintre literați și practicieni ai artelor scenice, s-ar diminua atât de mult încât ar tinde către zero.

1 Valeriu Moisescu (1932-2016) ˗ renumit regizor, profesor și scenograf român, unul dintre creatorii școlii românești de regie teatru, premiul UNITER pentru întreaga activitate, 1998.
2 Liviu Ciulei (1923-2011) ˗ a fost, arhitect, actor, scenarist, scenograf, profesor și unul dintre marii regizori de teatru și de film din România, mentor a unei întregi pleiade de artiști de primă mână. Membru corespondent al Academiei Române, recompensat cu premiul de pentru cel mai bun regizor la Cannes, profesor de teatru la Columbia University, director al teatrelor Bulandra din București și Guthrie din Minneapolis.