ELEGIA 5 (I) ‑ Emmanuel Hocquard
(Dehors ni pluie ni vent
C’est la nuit et ce n’est pas encore l’approche du matin)
Afară nici ploaie nici vânt
E noapte și nu suntem încă în preajma dimineţii
Un timp al meu la început de iarnă: timpul de provizii la bord
partea oamenilor cu partea șobolanilor
partea cuvintelor
Timp fără iubiri în care spiritul treaz
n-are nimic de pus în gură
dacă n-ar fi ceva precum
un zgomot deja îndepărtat și totuși familiar
de frunzișuri mototolite în vântul vechi al nopţilor
de iarnă.
Decembrie coborând cu multă prudenţă
un drum în pantă abruptă
alunecos între ziduri în urma ploilor din ajun
și rămurele
scotocind zadarnic penumbra ochilor
în căutare de detalii complementare
suficient de doveditoare pentru a limpezi situaţia
dintr-un unghi nou.
N-am găsit nimic care să nu fie deja cunoscut
nici măcar ariciul
care se aventura în traversarea străzii.
Sau că poarta de fier a grădinii nu scârţâie atunci când plouă
ceea ce nu dovedea deja nimic
Și ne incită azi în a concluziona că afacerea
e clasată; că zgomotul de frunze
este zgomot de frunze și tăcerea
o necesitate fericită.
ELEGIA 5 (II)
(Tête brûlée
De ma fenêtre, le matin, je voyais les collines)
Cap înfierbântat.
De la fereastra mea, dimineaţa, vedeam dealurile
traducând din
Lysias.
Tu fumai ţigări
Camel și conduceai o
Nash verde ca apa
cu stergătoare rapide;
Se spune că aveai o metresă
o femeie de moravuri ușoare
Aurelia
Orestilla
Dar la urma urmei asta vă privea doar pe voi: pe ea și pe tine.
De unde ţi-a venit acest gust de conspiraţie?
Din încăperea vecină cu sala de muzică?
Printre arhive, măști și vechi decoruri,
care miroseau a mucegai și a lipici.
Ce ţi-a venit să-i aţâţi pe alobrogi?
deja te-ai jucat prea mult cu răbdarea
profesorilor,
Marcus
Portius,
Marcus
Tulius, mai ales, a cărui togă albă
ascundea o cuirasă?
de ce te-ai legat de promotorii
Care rad munţii ca să construiască sus
Cu numele pe care-l aveai
Și cu ajutor solid din partea
Senatului,
cu datoriile tale rambursate ai fi avut azi
Un cabinet prosper pe
Champs Elysées.
și ai fi vorbit de
Cezar la trecut,
Cel care, îţi amintești, trăgea sforile din banca din spatele sobei.
Toate acestea, ca să încheiem, te-au condus în mijlocul dealurilor
cu acest aer sălbatic pe care-l aveai pe când trăiai.
Și acum, Catilina, toate astea nu înseamnă nimic pentru tine?
ELEGIA 5 (III)
(Avant l’année de référence, un hiver valait pour les autres hivers.)
Înaintea anului de referinţă, o iarnă valora cât toate celelalte ierni.
Fără anotimp intermediar
Veri fără culoare și fără umbră din cauza lipsei de apă și a nopţilor senine,
Nopţi de-a lungul cărora șobolanii de obicei atât de discreţi, atât de minuţioși în
împărţirea orelor și locurilor, șobolanii atât de prudenţi de obicei
erau beţi.
Niciodată nu-i vedem, dar îi vom auzi tropâind până la răsturnarea vremurilor
schimbarea timpului: tăcerea șobolanilor iarna.
Avem tot acest timp pentru noi.
Tot timpul să vă cântăriţi frazele, căci venirea frigului
nu este în ea însăși o emoţie.
Cuvintele vechi convin situaţiilor noi și comentariile vechi ne
vor servi foarte bine și iarna asta.
Să faceţi uz de aceleași cuvinte va fi modul vostru de a tăcea fără a avea aerul că lăsaţi
să moară
conversaţia.
Fără să participăm la ceea ce ne înconjoară – fiecare a avut, se zice, partea de viaţă – noi
vom fi creditaţi cu un timp pe care nu l-am
cunoscut niciodată.
Acest timp pe care ni-l dorim, cu toate că niciodată nu a fost al nostru, este un timp
mort, scadent prin moștenire.
Noi avem acest timp în faţa noastră să întoarcem cuvintele
care face să sune a gol ideile cenușii,
timpul trecut, timpul pierdut cu memoria-i goală;
Avem în faţa noastră acest timp, fără referinţă la cuvintele care nu măsoară nimic:
nicio măsură pentru timpul cenușiu.
Emmanuel Hocquard (1940-2019). A văzut lumina zilei, după unii, la Paris, după alţii, la Cannes sau la Tanger, potrivit surselor (Wikipédia), oricum, așa cum avea să declare mai târziu, „s-a născut într-o excelentă dispoziţie”. Opera lui Emmanuel Hocquard este un punct de reper esenţial în istoria poeziei contemporane. „De o modernitate negativă”, ea se reclamă din obiectiviștii americani Charles Reznicoff și George Oppen. Refuză lirismul, optând pentru forme minimaliste și obiective. Cultivă o poezie fără accent poetic, „la fel de uscată ca un biscuit fără unt”. Poetul este un pândar involuntar al cotidianul care reţine ce vrea să reţină (…). E vorba de a ajunge la un fel de scriere tabulară, precum fotografia, de unde ar fi exclus orice echipament metaforic, adică orice pseudo-profunzime și care s-ar impune totuși privirii, urechii sensibilităţii ca fiind «poetice» din cauza dispunerii sale, a gramaticii și a focalizării.
Comentarii recente