Pe patul rece, putrezit de vicii, este plasat individul, rămas orb și mut, împușcat de sentimente intense devenite acum doar adieri de vânt care împietresc trupul. Privea timpul ce trece, se simțea ca un spectator al propriei vieți irosite pe puterea minții ce a devenit dușman. Pasiunea, dorința ideii de paroxism au încetat în momentul în care a privit în ochi mortul ce i-a despicat pieptul cu săgeți de indiferență și minciuni, otrăvind și mai tare inima.

Astfel, în loc de a uita și a transforma minciuna în culori vibrante ce creșteau și avantajau mintea, individul s-a îmbolnăvit din cauza bătăilor inimii mortului care ispiteau și a devenit și el cadavru. Se scurgea sângele plin de foc și gheață ce se contraziceau intens pe trupul pictat de desfrâu. Trasă de două perspective diferite, mintea devenea zbârcită, se strecurau bătăi proeminente de inimă blocând orice simț. Îmbătat în apatie, pășea pe drumul croit în cerc, plin de întuneric, uneori luminat de un stâlp ce pâlpâia, stricat însă de manechinele din jur. A pus capul pe mormânt și a tușit cu venin, și-a privit numele și zidul creat între el și mort. A sustras trandafirii încă vii de pe buzele uscate de frig.

În timp ce analiza spinii inscripționați cu secrete, simțea o secetă a sufletului, un cutremur temporar în interior ce distrugea totul. Se mai auzeau doar bocetele amorului atât propriu, cât și față de mort. Cum a putut o fantomă ce împrăștia foc spre el să-l părăsească, lăsându-i trasat pe piept doar o pată proeminentă de amor distrus? Își sfidase toate principiile pentru ochii aceia hipnotizanți și buzele moi, pline de viziune, creând o conexiune ce părea imuabilă.

Afară se clătinau frunzele și gâdilau simțurile, însă individul avea receptorii durerii epuizați, privea acum în gol pe fereastră și se întreba de ce așteaptă, ce rost avea să aștepte? Dar nu se putea mișca, mintea îi paraliza fizicul, îl plasa într-o cușcă creată de inima ce zăcea pe patul morții. Sclipirea ochilor fusese decimată de amăgiri, iar timpanul spart de la atâtea sunete false călăuzite de cuvinte.

Începuse să plouă, ploaie ce ușor devine în final o furtună ce învie numeroase entități care vrăjesc muritorii. Individul se îneca în propriile gânduri ce nu se mai opreau. Insomniile, singurele păsări ce îi cântau, ciuguleau trupul îmbrăcat în mucegai. Simțea o nevoie continuă de foc, de explozie ce acaparează toate simțurile și pictează pe cerul universului său dependența de căldură, de complicitate ce pune viața pe cel mai înalt piedestal. Aspirația la acțiune și fantezie cufundă individul între cadavre, ființe prozaice ce se încolăcesc în jurul membrelor ca o funie plină de țepi și nu-i oferă decât gheață. Umbrele sentimentelor de fericire pluteau în melancolia răcelii pietrei de mormânt. Asculta urletele sufletului intoxicate de parfumul iubirii devenită boală ce rămâne testament pe pleoapele crăpate de picături de apă.

Se aud uneori pași și bătăi în ușa cordului, însă rapid se sting, căci omul este incapabil de a oferi reciprocitate permanent. Migrenele sunt singurele ce prezintă loialitate într-o lume marcată de șiroaie de răzbunare. Karma, elementul pacificator al atmosferei, este împușcată de soarta murdară a buzelor străpunse de cuvinte seci și încuiate în neant. I se sparg timpanele din cauza zgomotelor demonilor săi ce-l obligă să accepte tristețea ca pe un tatuaj permanent plasat în formă de ciob pe suprafața inimii crispate.

Deodată, un imbold însoțit de un parfum feminin îl trase înapoi. Acesta reușise să ațipească în propria durere vulgară, iar un vis violent îl conectă cu fantoma, al cărei chip încă punea stăpânire în totalitate pe gesturile sale naive. O pereche de ochi rătăciți îl analiză cu totul. Ceea ce nu putea să înțeleagă era profunzimea cu care ființa îl privește. Deși deveniseră străini ca de la cer la pământ, prezența sa cuprindea gândurile în alcoolul amorului. Cu atingerea palmelor reci aceasta îl ajută să se ridice. Se uita prin el, dar parcă îi și citea fiecare ramură a arborelui minții, îi descosea fiecare secret uitat de timp. Nu fusese niciodată iubire la prima vedere, era conștient de arta trupului ce se contura împreună cu gesturile profunde ale muzei, dar nu avea cum să fie iubire. Însă nu înțelegea atracția ce se ivise dintr-odată. Nu avea rost niciun dialog, reușeau să comunice prin tăcerea ce deschidea o atmosferă de intimitate. Parcă sufletul lui mort avea amprenta ființei din momentul în care simțul olfactiv i se activase. În același timp, își aduse aminte de acest cadavru, de inima sa mutilată de amintiri ce se pierdeau în bătaia vântului.

– Ce cauți aici, ființă? a întrebat-o rapid, dorind oarecum să se sperie de el, să plece.

Un zâmbet jumătate naiv, jumătate demonic se strecurase pe fața ei palidă, îngrădit de trăsături specifice unei zeități. Un fior îi electrocută trupul, șiroaie de transpirație încercau să îl cuprindă cu totul. Panicat fiind, s-a întors cu spatele, voia cu cea mai mare durere în suflet să o gonească. Știa că este incapabil de noi sentimente ce se vor transforma în praf în câteva secunde fie din cauza lui, fie din a ei. – De ce ai plecat, suflet pustiu? rosti acesta, șoptind plin de furie.

Ea se uită spre el cu milă, însă o adiere de indiferență o desfigură în fața lui, devenind aceeași cu pământul și pierind pentru totdeauna din amintirea individului. Într-o fracțiune de secundă se trezi înconjurat de conturul unor obiecte casnice atât de cunoscute mâinilor. Era chiar patul unde își îmbiba în fiecare noapte suferința cu portretul iubirii. Bocetul familiei de deasupra îi distruse starea de melancolie. Pătruns de atmosfera morbidă a cântului, acesta urcă la etaj să verifice dacă s-a întâmplat vreo tragedie.

Ușa era deschisă, bezna infernală micșoră abilitatea acestuia de a descifra misterul, așa că se lăsă purtat de imaginile auditive macabre. Picioarele îi sunt cuprinse brusc de mânuțe ce zgâriau diabolic toate simțurile, făcându-l să tremure. Erau copiii vecinilor, își căutau părinții. Pe aceeași ușă pătrunseră chipurile tuturor vecinilor ce se îndreptau spre el. Astfel că, în camera îngustă în care era proeminent mucegaiul, se aflau toți indivizii blocului înecați în agitație și igrasie. Un miros de moarte cuprindea mințile absente ale oamenilor. Deveniseră doar obiecte de decor, fiind inconștienți și dezgoliți de frică. Se auzeau picăturile de ploaie ce tot încercau să devoreze geamurile, acompaniate de tunete și fulgere, criminali ai sorții. Zbuciumul sufletelor chinuite trepida în acea încăpere.

În ciuda prezenței unui număr mare de persoane, individul se simțea stingher, înghețat și călăuzit de migrene și hotărî să părăsească blocul și să nu se mai întoarcă. Decise să nu ia niciun bagaj, să lase amintirea sursei fericirii și durerii sale în urmă. Încercă să deschidă ușa blocului, însă tot trupul se electrocută și toți locuitorii se simțiră trași de o forță necunoscută în propriul pat, imobilizați. În întuneric, individul fredonă un ultim gând: Până când moartea ne va despărți, ne vom iubi neîncetat…Însă moartea umbrește toată esența vieții noastre și șterge orice strop de simțire, iar eu reușesc pe patul morții să te uit și să renunț să mai aștept, fantomă a sufletului meu!

Știrile orei 08:00:

În blocul T5, pe strada Speranțelor, la ora 04:00 dimineața, a avut loc o scurgere de gaze, iar toți locuitorii au fost găsiți fără semne vitale, fiind declarați decedați în ciuda eforturilor depuse de salvatori. Se fac investigații cu privire la sursa ce a cauzat acest eveniment tragic, în urma căruia aceștia au murit intoxicați în somn. Condoleanțe…