(fragment din romanul în lucru – „Nicodim”)

Stalingrad… Mitralierele lătrau, katiușele răspândeau moartea, întreg iadul se dezlănțuise pe pământ în încleștarea nebunească dintre cei doi titani întunecați ai războiului. Regimentul 24 transilvan se afla în linia întâi, carnea de tun a Wermachtului. Primii cădeau ofițerii sub focurile bine țintite ale lunetiștilor sovietici. Era un frig de crăpau pietrele, iar Stalingradul părea o citadelă impenetrabilă, începutul sfârșitului. „Soldați români, vă ordon: Treceți Prutul!” Ordinul Mareșalului declanșase ofensiva românească în răsărit. Însuflețiți de eliberarea sfântului pământ strămoșesc al Basarabiei, soldații se lansaseră cu entuziasm în campania de dezrobire. Numai că luptau în tabăra greșită. Nimeni nu își închipuia că infernala mașinărie de război germană va pierde lupta. Zarurile păreau a fi aruncate. Însă, din spatele stepelor siberiene, al Uralilor, al Volgăi, venea urgia roșie sub biciul nemilos al lui Stalin. Rusia, profund apăsată de bocancul bolșevic, își mobilizase toate forțele și resursele. Petrolul din Azerbaidjan, din Marea Caspică, era o fata Morgana pentru Reich. Sovieticii naționalizaseră uriașele zăcăminte petroliere, unde înainte de Revoluția din 1917 își începuseră ascensiunea financiară Rokefellerii, Roschilzii, Gulbenkian & Co. și așa mai departe. Drăceasca mașinărie germană a războiului se alimenta din rezervele petrolifere ale României, din zona Prahovei. Tancurile Panzer și avioanele Stukas înghițeau milioane de barili. În disperare de cauză, spre sfârșitul războiului, nemții vor fi fabricat combustibil și din cartofi, lignit, cereale, mai ales că rafinăriile din jurul Ploieștiului vor fi fost lovite de raidurile aeriene ale aviației americane. Hitler deschisese războiul total pe toate fronturile, iar acum era ca o fiară încolțită. Din răsărit, dincolo de Stalingrad, clocotea cazanul mâniei vindicative a rușilor, „Vulpea deșertului” – mareșalul Rommel purta ultimele lupte decisive în Africa Subsahariană, în Magreb, iar americanii pregăteau debarcarea din Normandia. Pentru români, campania păruse ușoară la început. Deliberat, rușii se retrăseseră. Armata română  înaintase ușor până la Odessa, pe flancul sudic al ofensivei Wermachtului. Aici se instituise Comandamentul general. Ce deosebire între clima blândă de la malul Mării Negre și gerul cumplitei ierni siberiene!

În regiment erau și câțiva pădureni, moți, momârlani, țărani din Mărginimea Sibiului, sau de prin zona Orăștiei și a Sebeșului. Petru era mitraliorul companiei. Într-una din ofensive rămăsese în urmă, în cuibul său de mitralieră. Rușii contraatacaseră și întreg regimentul se retrăsese. Rămăsese complet izolat. Avea două mitraliere și muniție din belșug. Rușii înaintau ca oile: Davai! Davai! cu pistoletul comisarilor sovietici la ceafă. Petru slobozi o sudalmă, încărcă cele două mitraliere cu benzile de cartușe și începu simfonia morții. Le reîncărca altenativ. Rușii cădeau secerați, grămezi-grămezi. Până când, alarmați de zgomotul infernal al luptei, sprijiniți și de aviație, românii se reîntoarseră la poziția inițială. Rușii se retrăseseră în degringoladă, lăsând în urmă zeci de cadavre. Crezuseră că au în față un batalion întreg. Românii l-au găsit suduind amarnic ciuma roșie. Ţevile înroșite ale mitralierelor încă fumegau. Peste stepă se lăsă din nou liniștea. Nemții l-au decorat cu Crucea de Fier. Mai târziu, când românii vor fi întor armele, Petru va fi săvârșit aceleași fapte de vitejie alături de noi camarazi sovetici. Va primi și Steaua Roșie pentru fapte de eroism din partea acestora. Până la urmă războiul nu are memorie, indiferent de seniorii lui, aceștia reprezintă același stăpân – duhul necurat ce învolburează lumea aceasta.

Spre deosebire de Petru, Lazăr își făcuse un legământ în sinea lui, de a nu ucide pe nimeni. Înainte de plecare trecuse pe la părintele Arsenie. Pe unii acesta îi binecuvânta și împărtășea. Lui Lazăr și altora le zisese numai: – Mergeți cu Dumnezeu, ne mai vedem noi!” Și așa a și fost. Lazăr se va întoarce acasă, ceilalți…

În nopțile cumplite, când se declanșau asalturile, gloanţele sfâșiau văzduhul ca niște viespi de foc. Lazăr zicea un Doamne Ajută! și trăgea aiurea, spre stele. Nu ucisese nici măcar un om. Să nu ucizi! Și ca o lege nespusă a firii, ceva îl proteja. Camarazii săi cădeau secerați, gloanțele inamice făceau prăpăd în dreapta și în stânga sa. Obuzele explodau. Peste tot gemete, suspine, durere, sânge, lacrimi și noroi ori sânge, lacrimi și ger cumplit…

Stepa era pustiită, nu se găsea bob de grâu. Tainul zilnic era asigurat de vagoanele cu provizii ce soseau din spatele frontului. Grânarul Europei hrănea soldații germani, italieni, unguri, români… Apoi, după război va hrăni decenii întregi „ursul” sovietic. În 1907, țăranii ce flămânzeau într-o țară atât de îmbelșugată și roditoare se răsculaseră. Cu furci, topoare, piepturile goale, înfruntaseră armata trimisă să instituie ordinea socială. Mareșalul Alexandru Averescu, comandantul de atunci al Armatei Române, a dat ordin să se tragă cu tunurile în țărani. Însă, după aceea, conducătorii și viitorul erou de la Mărăști și Oituz vor împroprietări pe țărani și le vor acorda drepturi electorale. Războiul de reîntregire va fi purtat și în numele promisiunii că vor primi pământ.

Aron din Vălișoara era cel mai bun prieten al lui Lazăr. Povesteau adesea în răgazurile dintre furtunile de foc și oțel despre drăguțele care îi așteptau acasă, în vetrele lor părintești, din sătucurile de munte. Însă Aron nu se va mai întoarce. Într-una din zile se trezise cu un presentiment negru. Toată noaptea niște cucuvele de stepă jeluiseră a necaz. Porni în marș cu sufletul greu. Rușii presăraseră câmpul cu mine. Soldații înaintau cu atenție, cercetând drumul pas cu pas. Inevitabilul se întâmplă: o explozie puternică, urmată de o liniște nefirească, tulburată doar de lătratul lui Bruno, câinele lup al regimentului. Îl identificaseră după ceasul de la mână. Acasă rămăsese doar o poză cu el tânăr și mândru, în uniforma militară nou-nouță. În fundal o formație din 3 avioane zburând spre inamic.

Lazăr suferi mult, apoi sufletul i se împietri. Se obișnui ca moartea nemiloasă să-i răpească frații, camarazii. Regimentul înainta, cucerind poziție cu poziție, pod cu pod, coline, cazemate. Rușii opuneau o rezistență îndârjită. În satele prin care treceau, trebuiau să cucerească izbă cu izbă. Sabotorii infiltrați în spatele frontului aruncau în aer liniile de cale ferată, tăindu-le aprovizionarea. La Odessa aruncaseră în aer Comandamentul General. Și represaliile au fost dure. Era război. Nimeni nu avea milă. După mii de ani de evoluție, oamenii redeveneau animale, acționând după instinctul de supraviețuire: luptă sau fugi!

La Stalingrad se gândi că i-a sosit sfârșitul. Regimentul său fusese înconjurat. Se predaseră. Davai! Davai! Rușii îi dezarmaseră și coloana cu prizioneri porni în marș forțat spre Gulagul siberian. Prima lui salvare fu faptul că avea bocanci buni. Era lucrul cel mai important pentru supraviețuire, alături de mănușile și ciorapii din lână și mantaua militară groasă. Mărșăluiră săptămâni întregi. Salvarea numărul doi, pronie divină sau întâmplare sau tainic ajutor de la părintele. Nu aveau aproape nicio merindă. Unei văduve dintr-o gubernie prin care trecuseră îi dădu pe ascuns o grămăjoară de cartofi, drept pomană pentru soțul căzut pe front. Dumnezeu lucrează prin căi ascunse. Și pas cu pas, mâncând câte un crumpen – doi, așa cruzi, ajunse în lagărul siberian. Au ajuns mai puțin de jumătate din câți porniseră la drum. Pe cei care nu mai puteau merge, rușii îi împușcau fără șovăială.

Ceva îl proteja. Faptul că nu luase nici viață, rugăciunile părintelui și mai ales ale mamei sale. Căci nu există rugă mai puternică decât rugăciunea mamei pentru copilul său. Salvarea numărul trei. Faptul că era obișnuit de acasă cu munca grea, la pădure. Cei ce ieșeau la tăiat de lemne, pentru front, pentru tranșee, primeau tain dublu, un terci de ovăz și câte un codru tare de pâine. Sunt multe de povestit din anii aceia de lagăr…

După război l-au eliberat. A venit înapoi pe jos, cu căruța, cu câte un tren marfar, calea cea lungă spre casă. Familia crezuse că murise. Îi făcuseră după rânduială și slujbă. Nevasta lui trăia cu învățătorul din sat. Într-o bună zi apăru pe ulița cea mare un străin îmbrăcat în zdrențe, ponosit, cu o barbă lungă și părul în neorânduială. Nu-l recunoscură prima dată. El vru să-l țâpe pe învățător în albia râului, dar se potoli. Obiceiurile locului erau mai relaxate din punctul acesta de vedere, din cauza natalității scăzute. Pădurencele erau mai libertine. Încet-încet viața și-a reluat cursul firesc. Învățătorul s-a retras la casa lui, iar Lazăr și-a reluat traiul cu femeia sa. Vom mai po- vesti despre aceasta, până atunci Dumnezeu să îi odihnească pe eroii Neamului căzuți în Marele Război.