Trafic

jumătatea aceasta de drum mi-e străină

asemeni muntelui din depărtare

îl văd

dar n-am simţit sub tălpi stâncile colţuroase

sau aerul rarefiat care să-mi tulbure plămânii

câteva linii trasate imaginar în colţul minţii şi atât

o maturitate forţată

în era tehnologiei brutale

poate eu sunt străină pe acest segment

când aglomeraţia a devenit normalitate

încerc să mă exclud

îmi adun uneltele primitive

şi pornesc desculţă pe jumătatea de drum

unde automobile sofisticate claxonează intens

da

am înţeles

că munţii şi drumurile necunoscute

nu au ce căuta pe segmentul de timp traversat

îmi aduc aminte învăţăturile lui Solomon

apoi lepădările lui Petru

aşa sunt eu demodată iau cu mine la drum

ceva ce alţii ar închide în cufărul istoriei

 

 

Femeia îmbrăcată în poemul tău de azi

cu genunchii vineţi de aşteptare

trage de timp ca de o corabie naufragiată

să mai câştige zile din tinereţe

priveşte-i palmele pline de bătături

şi ascultă-i plânsul

singurul imn pe care-l repetă încă din copilărie

unde şi-a îngropat visurile

nu-i nimic fantastic în toate astea

nimic de urmat

nimic de scris în jurnale

doar o oboseală cumplită despre care alege să-ţi vorbească

şi eşti doar un străin întâlnit accidental

când războiul poeţilor stă să înceapă

 

hai să împărţim bucata asta de timp

hrănindu-ne singurătăţile

fără frică sau ruşine

nu-i nimic fantastic în trecutul meu

dar

cine ştie

poate de azi

tocmai de azi

de la poemul acesta de un roşu aprins

viaţa mea capătă sens

 

 

Nebunie asumată

în satul meu e cu mult mai bine acum

decât în viaţa trecută

pe atunci nu ştiam să iubesc vârsta pomilor

sau îngâmfarea buruienilor

oamenii au trecut de barierele absurdului

şi construiesc noi cazemate

e mai bine acum

le zic

ei tresar pentru o secundă

apoi îşi aşază cărămizile arse de lut

într-o ordine desăvârşită

nu ştiu dacă bucata aceasta de lume

este o născocire

dintr-un joc virtual

şi când apăs enter

vin sute de troiani

îngropând verdele câmpiei

în adâncul celulelor laser

eu nu am plecat nicăieri

e singura certitudine

număr casele

gardurile

părinţii

singurătăţile

până când ajung la 1000

atunci totul se destramă

cămaşa de forţă e confortabilă

nu mă mai plâng de nimic

e cu mult mai bine acum

şi poemul poate să guste gloria

 

 

Similitudini

am început să fim la fel

ocupaţi/necruţători/vicleni

înveliţi în timp ne scuturăm de sentimente

avem pumnale

şi tăiem zilnic bucăţi de suflete

într-un spaţiu haotic

unde îngâmfarea se prelinge uşor

ca o otravă pusă în perfuzia muribunzilor

am început să croim la fel

răutăţi/drumuri în zadar/ere virtuale

punem totul în ţiple

să nu ni se şteargă veninul

Dumnezeu

hmmm

doar o speranţă vagă

în secunda când lama pumnalului

spintecă trupul de sare

din ridicol în ridicol

ne dezlânăm fiinţele

am început să mestecăm la fel

haos/sete de glorie/inuman

totul în acelaşi ritm

al distanţelor clare

ne îngropăm în nefiresc

şi susţinem că aşa trebuie

fără îngeri personali

care să ne tempereze lăcomia

 

 

Anunţ

şi voi merge cu picioarele tale

pe ape

când răsăritul va sparge fereastra

lumii

totul se va limita la un eu

de nestăpânit

voi scăpa din lanţul gros

al sărăciei

ridicându-mă cu braţe

de lumină

peste gheţarii

banalităţilor

şi va fi o vreme

frumoasă

a fructelor coapte

a mirosului dulce

aşa va fi

nu mă îndoiesc nicio clipă

şi mă vei îmbrăţişa

până ecoul fericirii

va străpunge văzduhul

atunci voi vorbi cu umbrele şi cu păsările

voi ţine pieptul deschis

ca pe o uşă

dar gloanţele

vor cădea în gol

ca pietrele azvârlite

peste apele ce îmi ţin mersul

cu picioarele tale