Caii în ultimul lor anotimp

De-atâtea dureri nu te mai pot iubi până la capăt,

caii traversează zilele într-un iureş

spre calea infinitului

cu fotografia noastră deasupra şeilor.

Clipe iluzorii frământate de necuprins

ne coboară anii în fântâni şi caii aceştia nebotezaţi

îşi aşază umbra în ultimul lor anotimp.

 

 

Remușcări

Până să te naşti din propriile dureri,

degetele tale căutau pietrele vorbitoare

pe sub altarele Parisului,

Ciocanul lui Thor sub mâinile tale

bătea întrebător în măduva sufletului.

De atunci şi până în ziua zilei tale,

am trecut de Chivotul Legământului

prin geana de vară a unui tren.

Mă ducea departe de lanul cu floarea-soarelui

pe care am legat-o de coamele cailor

în hotarul despărțirii noastre.

 

 

Fără nume

Eu n-am un nume,

dar din litere

îmi cresc ierburi amețitoare

peste amurgul fără odihnă

al zilelor şi al nopților,

ca amantele ocazionale

tot mai suferinde

şi mai tăcute de atâtea ninsori.

 

 

Amăgiri pământești

Cu privirea spre apus

amăgiri pământeşti

cer să renască

în lemnul amurg.

Chip pictat

în vioara de sub brad,

ochiul cel verde

nu te mai vede.

În amintirea florii-de-colț

cine-a crezut

a plecat mai demult.

Cu buze de floare

pe Omul de lut

cuvântu-l alintă

şi lacrima-l doare…

 

 

 

Acest septembrie

Eu, pasărea rugătoare

ieşită din rândul înălțării,

ard de setea acestui septembrie

îmbrăcat într-o ie cusută de gânduri

care mă întâmpină de cu zori.

 

 

 

În amintirea eșarfei

Eşarfa de vânt,

uitată de timp,

în inimi coboară

să scrie verbul a iubi.

A iubi creşte în mine

ispită de vânt

peste care toamna

împleteşte pământ.

Să mă judece pustiul

sub blestemul lui de noapte,

nu acum şi nicicând,

între şoapte

viața e floare de mac

iute arzând.