Ecou

Pe lângă mine cad

particule de linişte

cum cade bruma

pe vițele de vie.

Pe lângă mine cad

firele de ploaie

cum cade roua în pletele

bălaie.

 

Lângă mine cad visurile pământului

răstignite de frunzele de nuc.

Văd lângă mare

zboruri ultraviolet

ce se-mpreună

cu-ngălbenitele catarge.

Îmi sună în ureche

o melodie de dinainte

de-a mă naşte.

 

 

 

Ars poetica

Hai, trezeşte-te, e ziuă!

Hai, alegeți tu din verb

Tot ce stă în înțelesuri

Și aleargă ca un cerb!

Cu arcadele din sensuri

Și cariatide mov

Picură culori-emoții

Unei fete în alcov

 

Și apoi să spargi latența

Ce zăgăzuieşte lumi

Dezvelind în zori esența

Din acele gri genuni.

Sinele cel plin de semne

Hai, trezeşte-l din visare!

Fata-n crângul de simboluri

S-o trezeşti cu-o sărutare.

Unghiul-smulgere de linii

Înclină-l spre mângâiere

Moartea-i o poveste sfântă

În cuvântul mângâiere.

 

 

 

Vinul iubirii

Cu vinul iubirii mă-mbăt şi te caut

Tu eşti dulcea mea orhidee fragilă

În seri rămuroase cu câte un flaut

Din ochii tăi negri sub boare subtilă!

 

Tu-mi suni puritatea şi eşti Inocența

Și-mi laşi bucuria să-mi spună

Albastru Eşti plinul şi golul, eşti roza, absența

Tu-mi eşti Nostalgia în dorul de astru!

 

Să-ntreb o emoție să ştiu cine eşti?!

Eşti cântecul straniu, chitara din mine.

Și cazi din cuvinte-n petale-poveşti

Cum pasărea ibis pe dalbe lumine!

 

 

 

Vis de iarnă

Când ninge şi-nserarea e ca o nuntă veche,

Când se aude-n uliți clinchet de zurgălăi,

Mă simt atât de singur că tu nu-mi eşti pereche

Și-n munte ard vechi focuri şi plâng în ochii tăi.

 

Din mii şi mii de versuri ce mi-au trecut prin minte,

Prin inima ce arde-a gândului rostire,

Nu te-ntrupezi din cântec – aducere aminte,

Și nu te țese vremea prin nevăzute fire?!

 

Te-aş rezidi în mine de unde-ai fost desprinsă

Și am reface raiul din început de lume,

Ar rătăci prin cosmos privirea mea aprinsă –

De m-aş trezi cu tine, să-ți dau al vieții nume.

 

 

 

Scrisoare

Trec lunile mamă şi tare mi-e dor

De zâmbetul tău adumbrit şi sfios

Când mă simțeam al luminii fior

Prin tine eram cu mult mai frumos

 

Eu nu ştiu din stele pe cine trimiți

Dar vreau mângâierea din zâna grădinii

Când se-aplecau spre mine mălinii

Ca niste dulci şi apoşi eremiți.

 

Aş vrea sărutarea femeii cea ruptă

Din coasta mea – tandru şi tainic cuvânt

Un cer care vine spre vechiul pământ

Și care mă-ndeamnă spre veşnica luptă.

 

Trec lunile, mamă, şi verzi anotimpuri

Mai roagă-l pe Domnul să-mi dea bucurie

Femeia din mine învaț-o să fie

Mai dalbă ca zborul din mitice timpuri.

 

Să-mi fie de bine, să-mi fie de dor

Să vină spre mine candoarea iubirii

Sclipească sprânceana pe lacrima firii

Să vină din noapte al stelei fior.