„Reflecția asupra limbajului ne ajută să înțelegem lucruri dintre cele mai familiare” – un interviu cu academicianul Mircea Flonta

— Stimate domnule profesor, încep prin a vă întreba dacă este posibilă o „epistemologie la purtător”, pentru folosința tuturor celor care utilizează în activitatea lor orice fel de informație.

Expresia „epistemologie la purtător” este metaforică. Termenul epistemologie desemnează o disciplină filosofică, disciplină al cărei obiectiv general este să delimiteze și să precizeze conceptul cunoaștere, prin raportare la utilizările sale atât în viața cotidiană, cât și în activități de cercetare. Cu alte cuvinte, epistemologia își propune să identifice acele condiții necesare și suficiente care vor trebui să fie satisfăcute pentru ceea ce cred și afirmă oamenii, adică opiniile lor să reprezinte cunoaștere. Sunt avute în vedere orice fel de afirmații ce pretind să ofere cunoaștere. Ceea ce doresc să subliniez este că acea analiză a cunoașterii pe care o oferă epistemologia relevă și formulează în mod explicit cerințe după care se conduc în mod spontan toți oamenii care se dovedesc capabili să distingă cunoștințele de multe alte afirmații ce se fac cu privire la cele mai diferite stări de lucruri. Trebuie oare să studiem epistemologia, o disciplină de altfel destul de aridă, pentru a fi în stare să distingem afirmațiile care conțin și comunică cunoștințe de multe alte afirmații ale oamenilor? Răspunsul va fi negativ. Mulți dintre noi, chiar și persoane lipsite de o instrucție de nivel superior, sunt în stare să facă această distincție. Să ne amintim bunăoară că în acele discuții pe teme de interes general pe care le imagina Marin Preda între țăranii săi, cel ce emitea o opinie era întâmpinat cu întrebarea „Pe ce te bazezi?”

Ce anume avea în vedere cel ce punea o asemenea întrebare? El cerea celui care formula o opinie să indice temeiuri care o susțin, temeiuri ce vor putea fi examinate și supuse controlului de către orice persoană rațională care este în cunoștință de cauză. Nu numai în activități omenești mai pretențioase, ci și în orice alte situații, persoanele rezonabile judecă pretențiile de cunoaștere raportându-se la asemenea temeiuri. Este ceea ce le deosebește pe acestea de acei semeni ce pot fi ușor înșelați, manipulați, îndoctrinați. Oamenii raționali vor accepta drept cunoștințe doar acele afirmații ce pot fi controlate de către oricine posedă competența necesară; în unele cazuri, toți oamenii normali sunt competenți, în altele ne raportăm la acele persoane care posedă experința și abilitățile necesare pentru a controla anumite pretenții de cunoaștere. Dar în multe cazuri avem în vedere persoanele normale, înzestrate cu discernământ și cu judecată sănătoasă. Bunăoară, atunci când se afirmă că a avut loc o minune, adică un eveniment incompatibil cu ceea ce știm din propria experiență. Mi se pare că conduita acestor persoane ar putea fi desemnată prin expresia „epistemologie la purtător”. Este vorba de conduita celor care întâmpină, dacă nu cu suspiciune, atunci, în orice caz, cu circumspecție, orice afirmație ce pretinde să ofere cunoaștere, oricât de plauzibilă sau atrăgătoare ar putea să pară ea și oricât de convingător ar fi ea înfățișată, atât timp cât nu au posibilitatea de a examina temeiurile care o susțin. Cu atât mai mult atunci când asemenea temeiuri accesibile controlului public lipsesc pur si simplu. Acesta este cazul multor pretenții de cunoaștere care ne întâmpină la fiecare pas, adică ale așa-numitelor „științe oculte”, cum este astrologia, ale diferitelor practici de ghicire a viitorului sau de influențare a oamenilor, toate înrudite cu ceea ce s-a numit tradițional vrăjitorie.

Un alt capitol îl constituie invocarea acelor evenimente excepționale, contrare cursului naturii, desemnate prin expresii ca „minuni” sau „miracole”. Capitolul cel mai cuprinzător pare să fie cel al pretențiilor de cunoaștere ce susțin promisiunile lipsite de acoperire atât în relațiile private, cât și în viața publică, acele promisiuni cărora le cad pradă persoanele pe care noi le numim „credule”. Un capitol aparte este cel al reclamei de orice fel. În acest caz, există, fără îndoială, posibilitatea de a controla pretențiile de cunoaștere care susțin promisiunile avansate. Doar că, de multe ori, cei cărora li se adresează promisiunile ademenitoare ale unei reclame nu posedă deprinderile, cunoștințele și discernământul ce sunt necesare pentru a înfăptui acest control. Este ceea ce explică expansiunea reclamei, în versiuni mai stridente sau mai moderate. Ca și regresul ei acolo unde publicul este mai circumspect și mai instruit.

Ceea ce propun, așadar, să desemnăm prin expresia „epistemologie la purtător” este o atitudine circumspectă față de pretenții de cunoaștere atât în viața de fiecare zi, cât și în activități specializate, o atitudine ce poate fi numită vigilență epistemică. Amintesc în treacăt câteva figuri care mi se par exemplare pentru exersarea la un nivel ridicat a acelor capacități de competențe a minții omenești pe care o desemnează această expresie. Una dintre ele este figura cercetătorului care știe că rezultatele muncii sale pot pretinde să fie socotite o contribuție la sporirea cunoașterii, dacă și numai dacă ele vor putea fi reproduse și controlate de orice alt cercetător care posedă capacitățile și mijloacele necesare. O alta este cea a persoanelor care excelează în activități de descoperire a autorilor infracțiunilor și crimelor. Tipul ideal este, în acest caz, detectivul Sherlock Holmes, imaginat de scriitorul englez Arthur Conan Doyle. Ceea ce ilustrează Sherlock Holmes la fel de bine ca cel ce practică cu succes cercetarea științifică este examinarea critică, liberă de orice prejudecăți a oricărei pretenții de cunoaștere. Prin raportare la asemenea modele ideale, expresia „epistemologie la purtător” mi se pare potrivită pentru a desemna străduința minții raționale, critice, a omului de rând, de a distinge, în contexte dintre cele mai diferite, cu mijloace mai slabe, mai imperfecte decât cele aflate la dispoziția cercetătorului, ceea ce reprezintă cunoaștere în rețelele complicate de opinii, convingeri, credințe sau certitudini care ne întâmpină în viața cotidiană.

  • O a doua întrebare pornește de la observația că noile generații se informează mult de pe smartphone. Oare ar trebui scris un „horribile dictum” tratat de epistemologie pentru smartphone?

Ceea ce am spus cu referire la prima întrebare îmi îngăduie să răspund mai scurt la aceasta. Am afirmat că pentru a forma și a cultiva ceea ce am numit vigilență epistemică nu este necesar să studiem epistemologia. Nu contest, desigur, că studiul acestei discipline filosofice poate ajuta în evaluarea pretențiilor de cunoaștere cu care suntem confruntați în viața curentă și în diferite activități specializate, dar m-am străduit să arăt că un asemenea studiu nu este câtuși de puțin indispensabil. Deosebit de importante sunt, în schimb, toate acele activități și practici care formează și cultivă capacitatea de a distinge afirmațiile, reprezentările și teoriile susținute de temeiuri obiective, temeiuri accesibile în principiu oricărei ființe raționale, de acele afirmații pe care suntem tentați să le împărtășim și să le propagăm pe temeiul autorității pe care o atribuim anumitor tradiții, instituții sau persoane, îndeosebi acelora care, în ochii noștri, posedă carismă și se bucură de autoritate. Cu cât o persoană se va confrunta în viața curentă și în activitățile sale profesionale cu un volum mai mare de informații, ca și de mesaje cu caracter propagandistic, cu atât mai importantă este cultivarea acestei capacități. Ori formarea, dezvoltarea și consolidarea lor cer timp, exersarea minții. După părerea mea, acesta ar trebui să constituie unul dintre obiectivele centrale ale acelei formări generale a intelectului ce revine învățământului. Cea mai importantă condiție pentru dezvoltarea sănătoasă a minții este asigurarea unui echilibru între informație și dezvoltarea capacităților de gândire critică, independentă. Este un echilibru tot mai greu de atins pe măsura dezvoltării dispozitivelor electronice de informare care difuzează o cantitate enormă de reclamă și propagandă. Mulți copii și tineri au un acces aproape nelimitat la ceea ce oferă mediul virtual fără a fi înzestrați, însă, cu minima vigilență epistemică, cu capacități cât de cât modeste de gândire critică independentă. Drept consecință aceștia vor fi lipsiți de apărare, expuși influențării, manipulării și îndoctrinării în direcții din cele mai diferite, fără a mai ține seama de dezvoltarea disproporționată a receptivității pasive în raport cu capacitatea de exersare a disponibilităților de gândire critică și inovativă. Există o literatură excelentă, scrisă de persoane foarte competente, despre efectele accesului nelimitat la internet al copiilor și adolescenților, ca și al unor largi părți a populației cu un nivel scăzut de instrucție.

  • Folosind ceea ce au învățat în universități, specialiștii de vibrație mai joasă, ori mai înaltă, profesorii, medicii, inginerii, intelectualii, în genere, fac epistemologie fără să știe, așa cum face Monsieur Jourdain proză. De la ce nivel de învățământ și cu ce acoperire universitară ar trebui implemen- tată epistemologia?

Se poate spune într-adevăr că multe persoane ce sunt angajate în activități de cercetare, ca și cele care folosesc în activitățile lor rezultate oferite de cercetarea științifică și tehnologică, fac în mod spontan unele dintre acele disticții ce constituie obiectul analizei epistemologice. Ele vor putea distinge, într-o mare masă de puncte de vedere și opinii, multe din acestea asociate cu convingeri, cu credințe ferme sau cu certitudini, acele afirmații ce se sprijină pe temeiuri obiective. La unele din aceste temeiuri vor avea acces toți oamenii, la altele doar cei care beneficiază de o anumită pregătire și dețin anumite competențe. În acest sens, se poate spune că toți oamenii cu judecată sănătoasă urmează, în mod spontan, unele din acele cerințe ce constituie obiectul analizei epistemologice. Adică se poate spune că ei reușesc, de regulă, să distingă între opiniile ce reprezintă cunoaștere și multe alte opinii printr-o examinare critică a temeiurilor ce sunt avansate în sprijinul acestora. Și se va putea afirma că toți aceștia examinează critic pretențiile de cunoaștere ale diferitelor afirmații, conducându-se în mod spontan după acele criterii și cerințe care au fost elaborate sistematic prin analize epistemologice. Este sensul în care există o asemănare între raportarea lor la norme stabilite prin cercetare epistemologică și raportarea domnului Jourdain la proză. După cum acesta făcea fără să știe proză, tot așa persoanele raționale examinează pretențiile de cunoaștere ale celor mai diferite afirmații și susțineri cu suspiciune și rezervă critică. Procedând în acest fel, ei urmează o conduită pe care o recomandă analiza epistemologică. Pe de altă parte, mi se pare important să nu pierdem din vedere că epistemologia este o disciplină filosofică. Cu această disciplină se vor familiariza, la un nivel elementar, cei ce studiază în mod sistematic filosofia. Îndeosebi în ultimul secol, literatura epistemologică a căpătat proporții considerabile. Chiar și o introducere relativ elementară în epistemologie implică familiarizarea cu distincții conceptuale și analize a căror însușire și mânuire corectă reclamă timp și eforturi. Eu știu acest lucru deoarece am predat-o o lungă perioadă de timp studenților și am scris o introducere destinată celor ce doresc să se familiarizeze cu acest domeniu de preocupări filosofice. (Este vorba de cartea Cognitio. O introducere critică în problema cunoașterii, București, Editura ALL, edi- ția întâi, 1994, ediția a doua, revăzută și adăugită, 2008.) Părerea mea este, așadar, că studiul epistemologiei nu ar trebui să fie inclus în acea exersare a capacităților analitice și critice ale minții pe care sunt menite să le cultive școlile și universitățile. Iar asta nu deoarece capacitatea de a evalua corect pretențiile de cunoaștere ale unei mari diversități de afirmații, opinii, puncte de vedere sau teorii cu care se confruntă orice persoană în viața curentă și în activități profesionale specializate, nu ar avea o foarte mare importanță, ci deoarece ea va putea fi formată și exersată pe căi și în modalități mai accesibile. Mă gândesc în primul rând la studiul curent al disciplinelor științifice. Am în vedere bunăoară predarea matematicii și a științelor naturii în școală, care nu vizează furnizarea bazei necesare pentru o instrucție profesională sau științifică superioară ci, în primul rând, exersarea și dezvoltarea capacităților analitice si critice ale minții, capacități foarte importante atât pentru viața cotidiană, cât și pentru orice gen de activitate profesională. Nu am pretenția să spun ceva cât de cât original sau surprinzător afirmând că, dacă un absolvent al liceului, cu sau fără bacalaureat, nu va căpăta o idee cât de cât clară cu privire la ceea ce distinge rezultatele cercetării știinţifice drept cunoaștere cu valoare obiectivă prin excelență, atunci scopul principal al predării disciplinelor științifice, ca parte a pregătirii intectuale generale, nu a fost atins.

Se spune pe bună dreptate că pentru a înțelege bine ceea ce distinge o activitate sau alta și rezultatele acesteia este recomandabil să examinăm forma ei cea mai elaborată, cea mai dezvoltată. Ori dacă este vorba de înțelegerea a ceea ce distinge cunoașterea în genere, atunci sistemul de referințe privilegiat va fi cunoașterea pe care o oferă cercetarea științifică. În cazul rezultatelor cercetării științifice se poate vedea cel mai bine ce anume distinge cunoștințele ce au o valoare obiectivă de o mare varietate de opinii, credințe și convingeri ce pretind că oferă cunoaștere. Acel acord care se bazează pe reproductibilitatea și controlabilitatea rezultatelor cercetării este sigiliul obiectivității cunoștințelor pe care le oferă ea.

Cel care este familiarizat cu spiritul gândirii științifice, în acest sens elementar, dar totodată fundamental, va fi mai bine pregătit să judece pretențiile de cunoaștere ale unei mari varietăți de afirmații și susțineri cu care suntem confruntați în viața de fiecare zi. De la afirmații relativ banale, la zvonuri, la explicații prin forțe oculte, prin invocarea unor puteri și capacități supranaturale. În toate aceste cazuri, supoziția pe care se sprijină gândirea critică este că ceea ce distinge cunoașterea autentică este controlabilitatea susținerilor și, drept consecință, acordul tuturor celor compentenți și interesați în cunoașterea adevărului. Atitudinea și comportarea oricărei persoane raționale va fi astfel în acord cu un percept al înțelepciunii tradiționale, acela că sunt adevărate toate acele susțineri asupra cărora cad de acord toți oamenii lucizi, cu mintea întreagă și de bună credință. Nu cred, prin urmare, că ar trebui să studiem epistemologia pentru a urma în mod consecvent o conduită rațională, vigilentă și circumspectă în examinarea pretențiilor de cunoaștere care ne întâmpină la fiecare pas în viața de fiecare zi. Fără îndoială însă că studiul epistemologiei este în măsură să legitimizeze și să fortifice o asemenea conduită.

  • Există intelectuali care ignoră filosofia. Li se poate aplica termenul de intelectuali?

Răspunsul la această întrebare va depinde în mare măsură de ceea ce vom avea în vedere atunci când folosim expresia „filosofia limbajului”. Dacă ne vom raporta, de exemplu, la filosofia analitică a limbajului, așa cum a căpătat aceasta contururi prin contribuția unor autori ca Frege, Russell, Wittgenstein, Carnap, Quine,  Putnam  sau  Davidson,  atunci răspunsul va fi că mulți intelectuali ignoră filosofia limbajului, tot așa cum ei ignoră și multe alte cercetări care au caracter tehnic pronunțat. De exemplu, rezultatele cercetărilor din multe discipline și subdiscipline ale lingvisticii. Ei vor fi incomparabil mai interesați și atrași de reflecții principiale asupra naturii limbajului, a relației sale cu gândirea, cu creația și cultura. Cine ar putea contesta că limbajul unei comunități omenești este o oglindă a gândirii și culturii acesteia? Ori, din această perspectivă, reflecțiile asupra limbajului vor stârni interesul oricărui intelectual autentic. Acesta va fi mai puțin atras de cercetări asupra limbajului drept competență a ființei omenești în genere și mult mai mult de limbă în calitatea ei de vehicul al culturii comunităților istorice. Eu sunt înclinat să cred bunăoară că orice persoană ce cultivă interese culturale va întâmpina cu interes reflecții asupra naturii limbii de genul celor care au fost formulate de către cunoscutul lingvist de origine română Eugeniu Coșeriu. Din păcate, ele au rămas puțin cunoscute în afara cercurilor de specialitate. În centrul acestor reflecții stă distincția dintre vorbire și limbă. Prin vor- bire, Coșeriu are în vedere folosirea unei limbi de către cei ce o vorbesc. El apreciază vorbirea, o activitate cu un coeficient de creativitate adesea considerabil, drept primordială în raport cu limba. Aceasta deoarece limba va fi tot timpul modificată prin acea activitate care este vorbirea; în fiecare moment al existenței ei, limba reprezintă un produs, un rezultat al acelei activități care este vorbirea ei. Pentru cei ce utilizează o limbă aceasta există ca vorbire, în timp ce pentru cercetătorul limbii, pentru lingvist, ea va fi sistemul ce poate fi desprins prin cercetarea acelei activități care este vorbirea. Nu vorbirea va trebui să fie explicată așadar pornind de la limbă, ci limba va putea fi caracterizată drept produsul acelei activități creatoare care este vorbirea. Limba, ca sistem, se schimbă continuu și în mod inevitabil, deoarece ea este vorbită, deoarece, cel puțin unii dintre cei care o vorbesc, folosesc limba într-un mod creator. A te întreba de ce limba se schimbă continuu și se înnoiește continuu prin vorbirea ei – sublinia Coșeriu – înseamnă, până la urmă, a te întreba de ce vorbitorii ei nu gândesc și nu simt același lucru. Creația poetică și literară ilustrează în mod pregnant procesul creării și schimbării continue a limbii prin utilizarea ei. Este sensul în care spunem, de exemplu, că limba română, ca orice limbă cultă, este în parte produsul activității creatoare a celor mai de seamă dintre acei scriitori care au mânuit-o. Iar una dintre implicațiile recunoașterii și sublinierii acestui fapt va fi aceea că putem spera să cunoaștem și să mânuim mai bine o anumită limbă citind operele cele mai reprezentive ale acelor scriitori care au adus contribuții semnificative la dezvoltarea ei. Să ne amintim cum înfățișa Arghezi opera scriitorului, în speță a poetului: din „îndemnuri pentru vite” acesta „a iscat cuvinte potrivite”. Practicată într-o manieră ca aceea a lui Coșeriu, reflecția asupra limbajului ne ajută să înțelegem lucruri dintre cele mai familiare. Eu cred că tocmai reflecții de acest gen vin în întâmpinarea celui mai de seamă rol al filosofiei. Și anume acela de a ne ajuta să gândim mai bine asupra sensului anumitor fapte și experiențe din cele mai comune și mai familiare.

  • Pătrunzând, Domnia Voastră, în profunzimile teoriei cunoașterii științifice, ați rămas pe teren ferm ori ați simțit nevoia unui pas măcar spre vreun fel de gândire mistică sau religioasă?

Răspunzând la această întrebare, mă voi referi la credința religioasă, nu la misticism, în una sau alta dintre folosirile acestei expresii.

Formularea întrebării pare să pornească de la o anumită supoziție și anume de la supoziția că o cunoaștere cât de cât cuprinzătoare nu răspunde nici pe departe tuturor întrebărilor pe care și le-au pus oamenii, precum și tuturor nevoilor acestora atât în epoci mai mult sau mai puțin îndepărtate, cât și în zilele noastre. Eu cred că acestă supoziție este pe deplin îndreptățită. Filosoful german Immanuel Kant afirmase, cu mai mult de două secole în urmă, că mintea oamenilor ce gândesc în mod independent va fi confruntată cu trei întrebări capitale: „Ce pot să știu?”, „Ce trebuie să fac?”, „Ce pot spera?”. Prima întrebare vizează întinderea și limitele cunoașterii accesibile oamenilor, ca ființe cu capacități raționale finite. Cea de-a doua întrebare se referă la ceea ce sunt datori să facă oamenii, la modul cum ar trebui ei să acționeze în relația cu semenii; astăzi, am adăuga: cu alte ființe vii și în relația lor cu ambianța naturală în care trăiesc. Cea de-a treia întrebare privește finalitatea existenței ființei umane; este întrebarea la care răspunsul depinde de modul în care ne raportăm la constatarea că viața noastră, ca ființe sensibile și raționale, este finită, iar moartea este inevitabilă.

Dacă vom fi de acord că suntem confruntați cu aceste trei întrebări, că aceste întrebări sunt cardinale, atunci se impune, din capul locului, o observație. Și anume observația că doar prima întrebare poate să primească un răspuns prin progresul cercetării științifice precum și printr-o analiză principială a întinderii și limitelor cunoașterii pe care o poate oferi această cercetare. Oricât de mult ar progresa cunoașterea științifică, ea ne va oferi doar informații despre realități ce devin accesibile observației și cercetării experimentale despre fapte și corelații dintre fapte, despre structuri și legi ale lumii reale. Țelurile ultime urmărite prin acțiunile noastre nu sunt, cum bine se știe, stabilite prin activități de cunoaștere. Altfel spus, aceste țeluri nu sunt stabilite prin cercetare. În mod principial, acea cunoaștere care este obținută prin cercetarea științifică nu oferă scopuri, țeluri, ci doar mijloace și căi tot mai eficace pentru înfăptuirea acestora. Această cunoaștere nu poate, prin urmare, să confere orientare acțiunilor indivizilor și comunităților. În orice comunitate omenească, în toate locurile și în toate epocile istoriei omenirii, aceste acțiuni au fost orientate de anumite reprezentări despre valori, în principal de reprezentări cu privire la ceea ce este bine și rău, de norme morale, de acele interdicții, imperative și recomandări ce rezultă din aderența la asemenea norme. Este vorba aici despre o distincție fundamentală, o distincție pe care o face și gândirea comună, și anume distincția dintre întrebări privitoare la căile cele mai potrivite și cele mai eficace pentru a atinge anumite obiective, pe de o parte, și acele considerații după care ne conducem în stabilirea și evaluarea țelurilor acțiunilor noastre, pe de altă parte. Primele ținte, de cunoaștere, iar cele din urmă de reprezentări despre bine și rău, despre ceea ce este permis și ceea ce nu este permis. Cunoașterea, știința asigură eficacitatea acțiunilor, în timp ce reprezentările despre valori indică țelurile ultime ale acestor acțiuni. Să ne întrebăm acum: epuizează oare cunoașterea și reprezentările morale despre ceea ce suntem datori să facem, despre ceea ce este permis, respectiv interzis, întregul orizont al vieții omenești? Vom spune că nu, deoarece știm prea bine că oamenii resimt numeroase suferințe, multe dintre acestea nemeritate, și că ei au o conștiință adesea acută a finitudinii vieții ce se accentuează de obicei cu trecerea anilor. Toate acestea conduc la reflecții ce susțin grava întrebare pe care Kant o formula în cuvintele „Ce putem spera?”. Credințele religioase, din toate timpurile și din toate locurile, pot fi socotite, înainte de orice, drept tot atâtea răspunsuri date la această întrebare. Un punct de convergență a multora dintre aceste credințe, a căror varietate este copleșitoare, este răspunsul consolator și dătător de speranță: moartea este doar sfârșitul unei vieți, a vieții pământești; iar dacă așa stau lucrurile, atunci până la urmă nu există suferință fără răsplată. Prezența credințelor religioase în cvasitotalitatea comunităților omenești, precum și vitalitatea lor excepțională, pot fi explicate fie și numai prin acest mesaj. Aș dori să se înțeleagă cât mai bine ceea ce am în vedere. Sunt de acord că puterea tradiției joacă un mare rol în explicarea perenității credințelor religioase. Am însă în vedere îndeosebi persoane capabile de reflecție, pe cei ce gândesc independent și se situează critic față de anumite credințe religioase. Aceștia, uneori minți strălucite, vor putea fi conduși la variante sublimate ale sensibilității religioase printr-o reflecție proprie asupra unor experiențe, cum sunt cele ale suferinței nemeritate sau a conștiinței acute a finitudinii existenței omenești. În unele cazuri, trăiri de acest gen pot să reziste cenzurii gândirii rationale, presiunii pe care o exercită această cenzură. Pe de altă parte, și în cazul celor credincioși în sensul tradițional, în sensul apartenenței la o anumită confesiune și Biserică, este foarte important să distingem între credința religioasă propriu-zisă și tot felul de superstiții. Multe observații pe care le poate face oricine, în societatea românească din zilele noastre, subliniază cât de importantă este această distincție.

Eu cred că trebuie să avem înțelegere pentru toate aceste poziții: pentru poziția credinciosului tradițional, pentru poziția celor care situează credința religioasă deasupra a ceea ce desparte doctrinile și practicile religioase tradiționale, ca și pentru cea a unora, fără îndoială mai puțini, a celor care cred că este un imperativ al lucidității să accepte că nu există un „dincolo”. În raportarea la aceste opțiuni, mai mult decât în cazul raportării la oricare alte opțiuni, se recomandă toleranță și înțelegere. Atât o reflecție principiară, cât și multe experiențe pe care ni le oferă istoria ne îndeamnă să adoptăm o asemenea poziție.

  • În minunata dumneavoastră carte „Filozofia cercetătorului/Înțelegerea fizicii cuantelor la Niels Bohr și Werner Heisenberg” analizați teoria complementarității dezvoltată în cadrul Școlii de la Este această teorie un drum spre compromis, renunță omul la cunoașterea care „pipăie”, conform exigenței apostolului Toma, în favoarea complementarităților?

În cartea la care vă referiți, am prezentat și discutat conceptul complementarității propus de către fizicianul danez Niels Bohr. Acesta este conceptul ce stă la baza acelei înțelegeri a fizicii cuantelor pe care a propus-o, acum aproape 100 de ani, cunoscută sub numele de interpretarea de la Copenhaga. În limba cultă, expresiile complementar și complementaritate sunt folosite, de regulă, pentru a desemna caracteristici care se întregesc și se completează una pe alta, într-o anumită descriere sau caracterizare. Referindu-se la fizica cuantelor, Bohr folosea altfel această expresie. Ceea ce avea el în vedere era modul în care modifică fizica atomului anumite cerințe ale descrierii naturii care au fost consacrate de fizica clasică. Pentru a înţelege ceea ce avea în vedere Bohr, pot fi utile următoarele explicații. Microobiectele, ce constituie obiectul descrierii în fizica atomică, prezintă anumite caracteristici într-un anumit dispozitiv experimental și alte caracteristici într-un alt dispozitiv experimental. Și anume: într-un dispozitiv experimental, microobiectele au caracteristici ondulatorii, iar în alt dispozitiv, ele au caracteristici corpusculare. Cercetătorul nu are temeiuri pentru a face afirmații despre caracteristicile pe care le-ar avea microobiectele în sine. Singurele afirmații controlate sunt constatări privitoare la rezultatele experimentelor. Nu se poate afirma nimic despre caracteristici pe care le-ar avea aceste microobiecte independent de observațiile care se fac utilizând anumite dispozitive experimentale. Este ceea ce deosebește în mod fundamental descrierea lumii atomului de descrierea fizică a lumii macroscopice, lumea familiară nouă. În ultimul caz, interacțiunea dintre obiectul observației și actul observației are efecte neglijabile. În primul caz, nu. Bohr a folosit expresiile complementaritate și complemetar pentru a caracteriza relațiile dintre caracteristici ale microobiectelor care sunt puse în evidență în dispozitive experimentale diferite. În anumite dispozitive experimentale, obiectele observației au caracteristici ondulatorii, iar în alte angrenaje experimentale, ele au caracteristici corpusculare. Observațiile de primul gen oferă o descriere spațio-temporală, cele de al doilea gen, o descriere cauzală a cooportării microobiectelor. Caracteristicile ondulatorii și caracteristicele corpusculare, descrierile spațio-temporale și cele cauzale, se completează unele pe altele. Pe de altă parte însă, aceste observații se exclud reciproc, deoarece ele pot fi efectuate doar în dispozitive experimentale diferite. Desemnând relația dintre rezultatele observațiilor ce pot fi făcute prin dispozitive experimentale care pun în evidență caracteristici ondulatorii și respectiv corpusculare drept complementaritate, vor da, așadar, o altă folosire expresiilor complementar și complementaritate, una diferită de folosirea lor comună. În expunerile sale dedicate acestei teme, fizicianul danez a încercat să facă mai accesibil conceptul său, al complementarității, raportându-se la situații familiare. Atât simțul dreptății, cât și compasiunea pentru cei care suferă, spunea el, sunt caracteristici ale caracterului și comportării oamenilor demni de stimă. Aceste caracteristici se completează una pe alta. Pe de altă parte, de regulă, ele se exclud reciproc. Simțul dreptății îți cere să-i tratezi la fel pe toți semenii. Compasiunea, mila, te îndeamnă, dimpotrivă, să-l favorizezi pe cel slab, pe cel care suferă. Este sensul în care se poate spune că dreptatea și compasiunea sunt complementare, în sensul dat de Bohr expresiei; pe de o parte, ele se completează una pe alta, pe de altă parte, ele se exclud reciproc.

Dacă ne întrebăm acum ce relație există între a susține ceva pe temeiul credințelor sau convingerilor și a susține ceva pe temeiul rezultatelor unei cercetări, atunci răspunsul va fi că, în anumite cazuri, cercetarea confirmă ceea ce suntem înclinați să credem, iar în alte cazuri ea poate să infirme ceea ce credem; este de asemenea posibil ca, cel puțin la un moment dat, rezultatele cercetării să nu confirme sau să nu infirme în mod concludent ceea ce suntem înclinați să credem. Doar afirmațiile despre fapte, despre realitate, pot și trebuie să fie evaluate pe baza rezultatelor cercetării. Recomandările privitoare la ceea ce suntem datori să facem în relațiile cu semenii noștri, recomandări ce sunt susținute de credință religioasă sau reflecție morală, nu sunt supuse controlului cercetării. Ele nu țin de lumea cunoașterii, ci de a reprezentărilor noastre despre valori. Este deosebirea dintre ceea ce cunoaștem, dintre ceea ce știm și ceea ce considerăm că suntem datori să facem.

  • Vă adresez dumeavoastră personal întrebarea lui Carl Friederich von Weiszaker: Ce știu eu când știu?

Autorul pe care îl menționați își punea această întrebare într-un anumit context. Mă întrebați ce înțeles dau eu acestei exprimări. Răspunsul este că îi dau același înțeles pe care i-l vor da mulți oameni, în cele mai diferite contexte ale vieții curente și ale cercetării. Și anume că suntem în- dreptătiți să afirmăm că știm ceva, dacă și numai dacă orice altă persoană, onestă, interesată în cunoașterea adevărului și înzestrată cu competențele necesare, controlând temeiul afirmațiilor noastre, va găsi că aceste afirmații sunt bine întemeiate. Fără îndoială că, în cazul multor afirmații despre fapte care se fac în mod curent, nu avem asemenea temeiuri. Mai ales în cazul unor teme, care ni se par importante și ne interesează în mod deosebit, suntem înclinați să exprimăm o părere, să susținem un anumit punct de vedere. Să ne gândim bunăoară la răspunsurile care se dau la o întrebare ce se pune adesea în sondajele de opinie: „Credeți că țara noastră merge într-o direcție bună?” Ce vom constata? Destul de puțini dintre cei întrebați se abțin să răspundă, invocând faptul că nu au informațiile și nici discernământul necesar pentru a-și forma o opinie bine întemeiată. Mi se pare important să distingem de asemenea răspunsurile care sunt mai degrabă o expresie a emoțiilor, a nemulțumirilor și frustărilor sau, dimpotrivă, a satisfacțiilor personale și opinia celor care se străduiesc să formuleze o evaluare pe baza unor informații, poate unilaterale și insuficiente, dar totuși controlabile. Se poate spune că unii și ceilalți dau răspunsuri cu totul diferite la întrebarea „Ce știu eu când știu?” Îndeosebi discuțiile, dezbaterile și controversele privitoare la chestiuni de interes general, ca și multe alte dezacorduri dintre oameni în viața de fiecare zi, vor putea să fie examinate și caracterizate din această perspectivă.

  • Considerați, domnule profesor, că neuroștiințele vor rezolva problema naturii conștiinței, că, metodologic, aceasta este calea cea bună ori chestiunea va necesita un alt apel la complementaritate sau chiar va rămâne un mister?

Pentru a formula considerații pertinente asupra acestei teme se cer cunoștințe și competențe pe care eu nu le am. Marile progrese ale cercetării în domenii ca inteligența artificială și neuroștiințele reprezintă, fără îndoială, una dintre cele mai de seamă provocări pentru reflecția și cercetarea filosofică din zilele noastre. Un filosof nu va putea spune astăzi ceva pertinent, referindu-se la o întrebare cum este cea pe care ați formulat-o, dacă nu posedă competențele și resursele necesare pentru a identifica elementele relevante în publicațiile domeniului. Astăzi, într-o măsură mai mare decât în trecut, specializarea se impune tot mai mult și în cercetarea filosofică. Fără îndoială că există filosofi care au competențe mai cuprinzătoare și reușesc să urmărească domenii mai vaste ale literaturii științifice. Presupun însă că și acestora le vine tot mai greu să urmărească, fie și principalele rezultate ale cercetării într-un anumit domeniu, ca și literatura consacrată analizei și comentariului acestor rezultate. De aceea mi se pare că este tot mai greu să te simți confortabil dacă ești angajat ca cercetător, nu drept comentator detașat, într-un domeniu cum este cel al filosofiei științei. Presupun că acum 70 de ani, adică la începutul anilor 50 ai secolului trecut, atunci când eu am început să studiez filosofia, unele minți excepționale erau capabile încă să urmărească tot ceea ce se scria mai important în filosofia cunoașterii și a științei. Astăzi, o asemenea performanță nu mai este la îndemâna cuiva.

Fără a mă încumeta să răspund la întrebare, îmi voi îngădui să fac, cu referire la ea, o observație și anume că rezultatele cercetării științifice oferă materia, prin urmare, baza necesară, pentru formularea unor întrebări filosofice. Fără îndoială că cel angajat în reflecție și cercetare filosofică nu va putea obține rezultate cât de cât pertinente fără o bună cunoaștere a materiei reflecției și cercetării sale. Dar tot atât de important este să se recunoască și să se sublinieze că nu cercetarea științifică ca atare, ci doar o interogație și o cercetare de alt gen, o cercetare care urmărește clarificarea conceptelor, poate conduce la formularea unei probleme filosofice și face astfel posibilă elaborarea și discutarea unor soluții. Altfel spus, doar formularea și soluționarea unor probleme de natură conceptuală constituie o prestație filosofică. Aceasta este o afirmație ce se susține, indiferent de împrejurare, dacă contribuțiile la formularea unor asemenea întrebări precum și la elaborarea răspunsurilor vin din partea celor ce se îndeletnicesc în mod profesional cu cercetarea științifică sau cu filosofia științei. Între contribuții de acest gen ale oamenilor de știință și a celor angajați profesional în filosofia științei vor exista, desigur, deosebiri importante. Asupra unora dintre aceste deosebiri mi- am propus să atrag atenția în cartea mea Filosofia cercetătorului, referindu-mă la acea problematică filosofică pe care o desemnează expresia „înțelegerea fizicii cuantelor”. Și în cazul neuroștiințelor, un domeniu foarte important și extrem de dinamic al cercetării științifice din zilele noastre, mi se pare firesc și de așteptat ca anumite rezultate să ofere materia pentru elaborarea unor interogații cu mare relevanță filosofică. Există bune temeiuri pentru a presupune că unele din rezultatele acestor cercetări vor conduce la reformularea termenilor în care s-a desfășurat, până recent, discuția filosofică asupra naturii conștiinței. Cel interesat va găsi indicații incitante în acest sens în literatura filosofică actuală consacrată neuroștiințelor.

  • Deoarece mi-ați făcut bucuria de a accepta acest interviu, recunosc că am tendința să fiu gurmand. O ultimă, totuși, întrebare: putem întemeia epistemic, o dată pentru totdeauna, liberul arbitru ori vom continua să ne temem că suntem „ceva”, nu „cineva”?

Ce este liberul arbitru? Dacă prin această expresie desemnăm mișcarea și acțiunea voluntară, capacitatea oamenilor de a lua decizii și de a acționa în acord cu aceste decizii, atunci existența liberului arbitru reprezintă un fapt, o realitate incontestabilă. În trecut, filosofii au discutat existența liberului arbitru prin raportare la tema determinismului. S-a susținut că existența liberului arbitru ar fi incompatibilă cu o anumită înțelegere a determinismului, cu concepția potrivit căreia orice se întâmplă, orice eveniment, așadar și orice intenție și acțiune voluntară, este determinată de cauze. Acest punct de vedere pare să fie susținut de rezultate ale unor cercetări experimentale recente asupra creierului. Despre ce este vorba? Cercetătorii creierului disting acținile pe care le numim „acțiuni voluntare” de acțiunile care sunt declanșate de către anumiți stimuli. În ce constă deosebirea? Un stimul mă poate determina să mă scol de pe scaunul pe care stau. Dar eu mă pot decide să mă ridic de pe scaun și în absența unui stimul. În primul caz, acțiunea va fi numită involuntară, în al doilea caz voluntară. Aceasta din urmă este acțiunea pe care suntem înclinați să o numim liberă. Cercetându-se ceea ce se petrece în creier atunci când au loc acțiuni voluntare, s-a stabilit că există anumite evenimente cerebrale ce se corelează în timp cu acți- unile voluntare. În mod constant, după ce se produc anumite evenimente cerebrale, survine și intenția de a acționa, ca și acțiunea asociată cu această intenție. Relația dintre evenimente cerebrale și intenție este o relație experimental controlabilă. Evenimentele cerebrale au loc în mod sistematic înainte de momentul în care apare intenția de a acționa ca experiență subiectivă.

Ce semnificație au aceste constatări experimentale pentru tema liberului arbitru? S-a spus că ele ar fi adus întrebarea cu privire la existența liberului arbitru într-o fază cu totul nouă, cea a cercetării experimentale, și ar fi permis formularea unui răspuns pe această bază. Cercetarea experimentală ar fi arătat că acțiunile vo- luntare, acțiunile legate de intenții, sunt și ele determinate cauzal.

O asemenea concluzie mie mi se pare discutabilă. Și aceasta deoarece cei ce o formulează nu par să țină seama de o dis- tincție de natură conceptuală și anume de distincția dintre dimensiunea faptică, care privește evenimentele cerebrale, dimensiune accesibilă cercetării experimentale, și dimensiunea conceptuală, dimensiunea care constituie obiectul analizei și discuției filosofice.

Toată lumea va fi de acord că acțiunea voluntară este indisociabilă de intenție și că intențiile sunt experiențe subiective. Ori a afirma că cercetări experimentale ar fi probat că acțiunile voluntare sunt determinate cauzal de anumite evenimente cerebrale înseamnă a aplica conceptul cauzalității în afara acelui domeniu în care el poate să fie utilizat în mod legitim. Relațiile cauzale, ca și toate acele relații care sunt numite de către cercetători legi, sunt relații între stări și evenimente intersubiectiv accesibile și, prin urmare, reproductibile și controlabile. Doar între asemenea stări și evenimente pot exista relații numite cauzale, relații ale căror existență va putea fi probată prin cercetări experimentale. Dacă ținem seama de această distincție, de distincția dintre ceea ce este intersubiectiv accesibil și experiențele subiective, atunci o afirmație ca aceea că o experiență subiectivă, în acest caz o intenție, ar fi determinată cauzal de stări și evenimente obiective care au loc în organism, în creier, este mai mult decât problematică din punct de vedere conceptual. Este vorba despre o afirmație de același gen ca aceea că anumite procese din creier, procese ce sunt identificate experimental și sunt reproductibile, reprezintă cauza acelei trăiri subiective care este o anumită senzație de plăcere. Ori tot ceea ce se poate constata prin cercetare experimentală este existența unei anumite relații de succesiune tempo- rală între anumite evenimente cerebrale și anumite trăiri subiective.

Semnalând și subliniind că este important să nu pierdem din vedere distincția conceptuală dintre relații cauzale între stări și evenimente intersubiectiv accesibile, pe de o parte, și experiențe resimțite subiectiv cum sunt intențiile, pe de altă parte, nu contest câtuși de puțin că pe măsură ce avansează cercetarea creierului noi aflăm lucruri dintre cele mai importante cu privire la corelațiile dintre unele și celelalte. Important în egală măsură pentru cunoașterea ființei omenești, cât și pentru viața noastră practică. Îmi exprim totuși îndoiala că asemenea cercetări, oricât de mult ar progresa ele, pot oferi o nouă soluție a problemei liberului arbitru. Și aceasta deoarece problema liberului arbitru rămâne ceea ce a fost până acum, adică o problemă de natură conceptuală, care nu poate fi soluționată doar pe baza rezultatelor unor cercetări experimentale. Cred că a susține contrariul înseamnă a trece cu vederea distincția dintre probleme conceptuale și probleme de natură empiri- că, adică întrebări care pot primi și primesc răspunsuri prin cercetare științifică.

Vă mulțumesc.

Interviu realizat de Gheorghe Smeoreanu