A fost un prieten exemplar, un idealist, un devotat spiritului confratern. Probabil așa era epoca, probabil așa era scris în îndemnurile entuziaste ale vremii tinereții sale. Nu și-a dorit nimic mai mult pe lume, nici laurii premiilor, nici iubirea actrițelor frumoase, nici apartamentul luxos al unor confrați, ca asta: să fie PRIETEN, să scrie despre alții, să-i sprijine la greu și să-i protejeze, să-i pună în valoare, de multe ori împingând încetișor în jos propriul orgoliu.

Cărțile sale (și cred că cele de scrieri în proză si destăinuiri sunt cele mai valoroase) sunt doldora de amintiri, elogii, vorbe meșteșugite despre alții… A lansat zeci de poeți și a girat scrierile altor zeci, murea de drag să își scoată ceasul de pe încheietura mâinii sale și să îl petreacă pe încheietura mâinii unui tânăr începător. Când mergea în lumea argeșeană, muntenească, nu puteai să faci o sută de metri fără să dai de vreun poet sau de vreo poetă, oameni publicați, lansați, girați, încurajați de el în vreo revistă literară. Ăsta era Gheorghe Tomozei, Tom cel de toate zilele, și generozitatea lui prea mare cred azi că nu a fost ceva de bine pentru el.

Când în 1983 (pe atunci abia dacă ne știam din priviri furișe, fiecare din noi plasat dramatic sau poate doar dramaturgic între două iubiri sau căsnicii) i-am sugerat lui Ion Cristoiu să mă lase să fac un interviu cu Gh. Tomozei la rubrica din SLAST „Biografia unor opere esențiale în viziunea autorilor”,… Cristoiu a zis da și după ce i-am spus titlurile cărților importante despre care aș fi vrut să fie interviul (mai ales „Mașinării romantice” sau „Suav anapoda” sau „Ierbar de nervi”) el a spus cu dreptatea redactorului priceput, nu, cartea cunoscută a lui Tomozei este „Moartea unui poet”, volumul reportaj/document/ restituire despre Nicolae Labiș. Atunci am înțeles „drama profundă” a generozității și dăruirii timpului și vieții întru ridicarea operei și statuilor altora, geniali desigur, precum Nicolae Labiș și Nichita Stănescu. Tomozei a scris texte remarcabile, unele din ele uluitoare, frisonante, dar a făcut greșeala să nu își aleagă bine tabăra în care era sau, mai degrabă, prins și deprins cu generozitatea a rămas făr de tabără. Tomozei a publicat (ca să trăiască, desi- gur) ba în Informația Bucureștiului, ba în Flacăra, ba în Albina, avea rubrici cotidiene, și asta probabil i-a erodat semnătura. Căci domnul de la depoul cfr sau vatmanul sau coafeza de treabă l-au cetit în diagonală, și da, Tomozei arunca mărgăritare…Tomozei se îndrăgostea mereu de cine nu trebuia (cartea lui Suav Anapoda are un titlu-confesie-mărturie)… așa și-a pierdut capul după actrița Liliana Tomescu pe care a cerut-o de nevastă într-o doară, dar au ajuns la starea civilă.

Că nu erau potriviți, vezi bine că se vedea de la o poștă… Dumnealui s-a înamorat total și dureros de soția lui Ștefan Augustin Doinaș, asigurându-și pe viață și pe moarte antipatia rece a tuturor celor care puneau pe piedestal cuplul Doinaș-Irinel Liciu.

Dumnealui a facut greșeli după greșeli. Orgoliosul absovent al Școlii de literatură Mihai Eminescu nu a suportat să i se spună poet, fiind cu deja câteva cărți de succes, că de, legea s-a schimbat și Școala asta nu e echivalentă cu facultatea, și uite așa s-a trezit toata viața încadrat în muncă… „fără studii superioare” și plătit la rang de muncitor necalificat până la pensie. Era să zic la „bătrânețe”, dar bătrânețea zic că nu a mai prins-o, stingându-se dumnealui într-o oribilă dimineață de 31 martie 1997, după ce cu o zi înainte bătuse trenurile vestului de țară ca să meargă prin frig și zloată, cardiac fiind, evident la un eveniment literar dedicat lui Nichita.

Îmi vine să spun acum, după 26 de ani de la acea zi, „ți-am spus să te păzești”… viața și moartea sunt amândouă înșelătoare. Iar poezia și vorbele lui meșteșugite ajung la prețuitorii de literatură tot mai greu, tot mai greu.