XXII

De ani și ani nu mai intrase în casa bătrânească a familiei Ilaș, probabil de pe vremea când Cristi era elev de liceu. După moartea lui Petru, casa nu mai fusese renovată și pereții erau scorojiți, îngălbeniți de vreme, sub acoperișul de țiglă înnegrită și spartă pe alocuri. Se simți cuprins de sentimente amestecate și intră pe poarta larg deschisă. În curte erau câteva grupuri de oameni. Două femei în vârstă, îmbrăcate în negru, ieșiră dintr-o anexă. Aveau în brațe niște colaci legați cu prosoape. Anton le cunoștea din vedere, pentru că uneori o vizitau pe maică-sa, Varvara.

— Bună ziua, spuse încurcat, întrebându-se dacă era cuviincios să dai binețe în situații din astea.

Femeile nu se formalizară și răspunseră anemic, dând din capetele îmbrobodite cu baticuri vișinii. Erau femei în vârstă, care știau rânduielile unei înmormântări și nimeni nu îndrăznea să se abată de la ordinele pe care le dădeau. Lângă pragul casei, indivizii cu prapuri bisericești păreau că se ceartă, însă la vederea lor se făcu liniște. Băbătiile puteau să dispună suveran cu privire la porțiile de rachiu pe care le căpătau din când în când de pomană și nu le-ar fi dat mâna să stea însetați pînă la sfârșitul ceremoniei.

Anton trecu pe alături și intră în casă, stăpânit de aceleași sentimente confuze. Ușa de la camera de zi era deschisă și din hol se vedea sicriul, înconjurat de buchete de flori. Perdelele fuseseră lăsate și înăuntru reuși să distingă niște oameni veghind. Anton se opri lângă sicriu, își făcu semnul crucii, așeză o bancnotă de cincizeci de lei pe pieptul moartei și se retrase, dând mâna cu doi bărbați de alături. Privi din nou spre sicriu, mirat să descopere că doamna Adela, o femeie voinică și viguroasă, căpătase dimensiunile unui copil. N-o mai văzuse de ceva timp și metamorfoza îi părea uimitoare. Sicriul fusese așezat pe o masă, iar Anton se uită de câteva ori spre hârca pământie, încercând  să-i  redescopere  trăsăturile feței de altădată. Toată carnea de pe ea se topise, rămăseseră numai oasele și pielea de mumie.

Se întrebă pe unde putea fi Cristi, când, dintr-odată înțelese că aceea era masa la care, cu ani în urmă, se așezau musafirii. Și el stătuse de câteva ori la masa asta și ciocnise pahare cu domnul Petrică Ilaș, Dumnezeu să-l ierte! Sentimentul confuz de până atunci îl părăsi, făcând loc unui simțământ de iremediabil și deșertăciune. Parcă nu-i venea să creadă că lumea se poate scurge atât de repede, când una dintre femei veni cu o tavă pe care se aflau păhărele cu țuică și felii de cozonac.

— Ia de sufletu’ Adelei, spuse. Anton luă o felie de cozonac, zise „bogdaproste”, însă refuză băutura, motivând că un șofer de pe salvare putea fi oricând chemat la muncă. Femeia suspină ușor, îndurerată, iar Anton întrebă de Cristi. Ea își clătină capul și arătă spre bucătărie.

El mușcă din felia de cozonac, ținând o mână dedesubt pentru a colecta eventuale firimituri, apoi se îndreptă spre bucătărie. Deschise ușa și pătrunse într-o încăpere pe care și-o amintea vag, probabil mai intrase acolo cu prilejul nunții lui Nae cu Garofina. Fu surprins să constate, ca pe o revelație, că timpul se abate cu necruțare peste lume și spulberă tot, oameni și lucruri. Bucătăria, cândva un loc al mirosurilor apetisante ce se ridicau din oalele și tigăile bolborosind și sfârâind pe plită, acum devenise o încăpere scufundată în penumbră, rece și neprimitoare. Pe laviță se aflau sticle cu țuică și o tavă cu prăjituri, iar în cuierul pom câteva haine erau aruncate de-a valma. Țolul de pe podea era mototolit, semn că cineva, în grabă, se împiedicase în el. Se simți cuprins de o tristețe adâncă și așeză pe tavă restul feliei de cozonac.

Zărise spatele încovoiat lângă fereastră și inima i se strânse ghem. Cristi stătea pe un taburet, privind înspre casa vecină, în care cu ani în urmă locuiseră părinții lui și unde maică-sa își pusese capăt zilelor, într-o după-amiază de care poate își amintea vag, un crâmpei funest dintr-o viață anterioară. Era îmbrăcat în haine civile, cu pantaloni de tercot și o cămașă în carouri, uzată.

Îl privi un timp, întrebându-se la ce putea să se gândească nepotul său. Nu-și putea da seama, dar simți că trebuie să-l aducă în prezent. Rătăcirile printr-un trecut cețos nu puteau fi deloc bune pentru Cristi. Încercă să-și ia o mină veselă și-l întrebă, prefăcându-se binedispus:

— Salut, Cristi! De ce stai singur aici?

Tânărul nu răspunse, continuând să scruteze ziua închisă de octombrie de dincolo de fereastră sau cine știe ce reușea el să vadă. Din când în când suspina, iar spinarea scheletică, îndoită îi tresălta sub cămașa murdară.

Anton se apropie și, aplecându-se, îl îmbrățișă. „Sărman copil făr’ de noroc”, se gândi. „Tu ai ceva de sfânt, de om al jertfei”. Își aminti lipsa de interes a lui Nae față de acest copil, pentru ca peste ani nelegiuirea să-i fie răsplătită printr-un sacrificiu care i-a salvat viața. Îl podidiră lacrimile, amintindu-și că el n-a reușit să accepte ideea de-a i se tăia o bucată de ficat pe care s-o cedeze fratelui său pentru transplant. Întreaga lui ființă se opunea imaginii odioase în care medicii îi secționau ficatul, un iad din care l-a salvat acest om minunat. Cristi tresări, continuând să scân- cească. Anton își șterse pe furiș lacrimile și insistă:

  • Nu ți-i frig numa’ în cămașă, Cristi?
  • Nu chiar tare, spuse Cristi, trăgându-și mucii. O îngroapă pe mămuca?
  • O să mergem împreună. Acuma, ar fi bine să te îmbraci. Îndată vine preotul și nu-i frumos să te vadă în halu’ ăsta. Ce fel de jandarm ești tu?
  • Nu știu. Poate că m-au dat afară. Anton îl cercetă lung din priviri.
  • Cin’ să te dea afară? De un’ le mai scoți?
  • Nu știu ce spune doctoru’, se eschivă Cristi.
  • Hai, îmbracă-te acum! Dă niște apă pe față la chiuveta asta și numaidecât te gătești cu țoale negre. Găsim noi ceva.

Două ore mai târziu, în cimitirul târgului, trei gropari beți și puși pe glume aruncau cu lopețile țărână peste sicriul în care fusese coborâtă Adela Ilaș. Alături, Cristi vărsa râuri de lacrimi, neînțelegând în ruptul capului de ce mămuca lui trebuia să rămână sub mormanul de pământ. Anton îl bătu pe umăr, îmbrățișându-l: „Nu-i frumos să plângi, Cristi! Bărbații nu plâng!”.

Vichentie se trase mai aproape, sprijinindu-se în toiag. Privi cu luare aminte crucea de fier și fotografia răposatei, bolborosind filosofic: „Aprigă ai fost la viața ta, Adeluță, dar tot aici ai ajuns. Toate au un sfârșit”. Își scoase de sub hanoracul uzat sticla teșită cu votcă și trase două înghițituri moderate. Printre frunzele roșietice ale arborilor din jur se scurgea o lumină cenușie, difuză.

  • Hai și la mormântu’ maică-ti, nepoate!

Vichentie fusese văr cu Petru Ilaș, soțul Adelei și bunicul lui Cristi, așa că erau cumva rubedenii. Cu ani în urmă, ori de câte ori îl întâlnea prin târg, își scociora buzunarele după mărunțiș și-i cumpăra biscuiți Eugenia sau vreun cornet de înghețată. De câteva luni, Vic făcuse un salt considerabil pe scara socială, schimbând adăpostul din cimitir pentru un pat la azilul de bătrâni, însă zilnic trecea pe la mormântul lui Oreste, prietenul său întru veșnicie. Anton îl luă pe Cristi pe după umeri și-l bătu cu mâna pe spate, pătruns de un sentiment amestecat de milă și teamă. Nu avea aptitudini filosofice și nici nu-și bătea capul cu probleme abstracte, însă persista senzația că nimic nu mai era ca înainte. Înainte de ce? Poate înainte de pandemie sau chiar și mai demult. Încerca să nu gândească mai departe, cum se vor așeza lucrurile și ce va mai fi. Exista multă incertitudine cu privire la ziua de mâine, lumea părea tot mai fragilă și omul tot mai nesigur.

În realitate, gândurile i se învârteau în jurul lui Cristi. Cum se va descurca de unul singur? Trebuia să fie cineva în preajma lui, care să-i spună ce și cum să facă. Discutase chestiunea cu nevastă-sa de câteva ori, numai că pe atunci trăia Adela și vorbeau de o perspectivă relativ incertă. Acum însă lucrurile stăteau altfel. Numai că nu era momentul să facă planuri, situa- ția avea să se rezolve într-un fel.

Reuși să-l determine pe Cristi să înceteze scâncetele și se deplasară la mormântul Garofinei. Cristi nu reacționă, în fotografia medalion de pe cruce era o străină care nu reprezenta nimic pentru el. Chiar și lui Anton îi venea tot mai greu să-și amintească fața Garofinei, iar tânăra din poză, o adolescentă din ultimul an de liceu, îl punea și mai mult în încurcătură. Vic aduse o lumânare de undeva, o aprinse și-i ceru lui Cristi s-o așeze pe mormânt și să-și facă semnul crucii. Însă atmosfera se preschimbă la mormântul lui Oreste. Soarele își făcu loc prin frunziș, luminând medalionul din care Oreste zâmbea spre toată lumea. Nu era greu să-ți dai seama că omul se bucura acum într-un ținut de verdeață și răcoare. Din fotografie transmitea un mesaj scurt și exact: există viață frumoasă și după moarte, nu vă îngrijorați! Anton simți că îl podidesc lacrimile și-i ceru lui Vic să mai facă rost de o lumânare.

Pe când ștergea cu degetele medalionul de praf, simți vibrațiile telefonului mobil din buzunar. Îl apela Sandu și, ca de fiecare dată, Anton simți o strângere de inimă. Acceptă totuși convorbirea și temerile i se adeveriră. Sandu era un sol care aducea vești proaste. Numai că, în adâncul inimii, deși nu formulase niciodată un asemenea gând, se aștepta parcă la una ca asta.

Sandu îi transmise că, în urma unor incidente petrecute prin țară în ultimul timp, jandarmii erau supuși unor verificări psihice, pentru a se stabili în fiecare caz dacă cel în cauză este apt sau nu să exercite această activitate. Rezultatul examinării în cazul lui Cristi era catastrofal, comisia de medici propunând, de urgență, îndepărta- rea lui din corpul angajaților jandarmeriei ca necorespunzător profesional. Boala de care suferea băiatul îl făcea incompatibil cu rigorile acestei activități. Sandu regreta situația; reușise să rezolve cu medicul la angajare, însă nu avea acces la această comisie. „Ăsta ne era misterul”, își spuse Anton, amintindu-și afirmația lui Cristi despre un doctor care urma să spună ceva sau să se pronunțe în legătură cu situația lui. Îi trecu prin cap că, de obicei, nenorocirile se țin lanț, nu se putea să nu vină și asta. Altminteri, ideea nefericită cu jandarmeria fusese a lui Sandu și propunerea medicilor părea justă. „Bine că nu s-a întâmplat o nenorocire, ferească Dumnezeu!”.

  • Cristi e un erou, spuse, fără să dezvăluie vestea telefonică. Știai asta, Vic?
  • Da? se interesă Vichentie, scoțând din nou sticla cu votcă.
  • Un erou, repetă mai tare Anton. Sesizase că Vic auzea tot mai slab în ultimul timp și dădea semne evidente de bătrânețe. Apoi, adăugă stingherit: Nae a fost operat, că făcuse ciroză. Iar Cristi s-a oferit să-i doneze o bucată din ficatul lui…
  • Așa? Vic trase două guri de votcă, apoi înșurubă capacul la loc, spunând scârbit: N-ar fi fost cazu’.

Anton simți ostilitatea din glasul bețivului, dar nu îndrăzni să-l contrazică. Îl știa pe Vichentie ca pe un tip de treabă și, în adâncul sufletului, era nevoit să-i dea dreptate. Nae, un tată denaturat de la un capăt la altul, fusese răsplătit într-o monedă de rară noblețe. A fost nevoie ca acest sfânt sau erou să-și jertfească o parte din corp, pentru a-i reda lui zile. Își aminti din nou că, în ciuda mustrărilor de conștiință, el nu avusese curajul acestui tânăr sărac cu duhul. Asta era. Niciun element din sche- mă nu mai putea fi acum înlocuit. Amin.