sinclinal

 

simțurile se dau cu sania pe o suprafață alunecoasă

ar putea să fie pereții cărora le-ai citit din marea poezie a lumii

cu voce tare

unii mai știu încă metaforele și finalurile apoteotice

atunci când poeții mureau

și se închideau cărțile

ar putea să fie alunecarea și dispariția ta

în câteva cuvinte nesănătoase

ca niște uși trântite în ecoul de noapte

când ningea undeva

ce se acoperă știu bine că devine film în noaptea mea visată

sau ar putea să fie un simplu natural sinclinal

având la bază tot ce

am la îndemână

de acolo se urcă în cădere cel mai bine

sau urci căzând

de bună seamă

simțurile au prins sub ele

o suprafață necunoscută

continentul pe care nu ai avut voie să pui piciorul

înaintea privirii

privirile tale merg acum ca un șir de neofiți

în frunte cu un șerpaș cardinal

amen am descoperit o lume nouă

 

 

scriind lumina

zorii se răsfață pe pietrele pernelor

luciditatea visează poteci cu umbre

din primul gând răsare un copac

încărcat de păsări coapte

cele mai verzi dorm încă

 

pe partea opusă a veghei

am avut lampioane

de luminat orice tenebră

dar de hârtie erau

și le-am scris

 

 

tata un munte

stau aici după munte

pe umerii tatei

soarele apune

o pădure de brazi

verde leagănă

bunul rămas

bunul uitat

așa răsturnată clepsidra

arată doi umeri egali

ninsoarea bizară

mai trece un hotar

mai urcă un cer

dacă nu mi-ar veni

decât amintiri de mâine

mural

pereții tușesc

nu-i dragoste pentru toți

o parte susțin tablouri

alții nu recunosc stâlpul casei

stăm în picioare

și ne mai dăm cu capul

aș sta copil

în pragul unei uși de creștere

el tot mare

cu soarele-n spate

după obiceiul locului

copilul e făcut din nisip

munte s-a făcut nisipul

care nu a plecat

niciodată la vale

deasupra

carieră de nori

noi pușcăm

într-o mină părăsită

după curcubeul

care l-a văzut ultima oară

pe tata

 

 

o vedenie cu tine

ți s-a sleit pe frunte o picătură de sudoare

cauți o batistă din teancul de încurajări mai vechi

oare de ce spusele oamenilor năruie firmamente de staniol

odată ți-ai pus o stea cu nume

măturau aleile doi îngeri

adunau bunătatea în coșuri de hârtie

multe lacrimi curgeau pe partea nevăzută a ta

nici tu nu o vedeai

nici ea nu te știa

rămânea un smoc de iarbă încărunțită

din care făcea cineva un vârtej

din care te auzeai

cum șoptești ceva definitiv

am uitat comparația

am trecut pe acolo foarte puțin