VARUJAN VOSGANIAN – De vorbă cu prim-vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din România

Câtă vreme vor exista poeți, vor exista și națiunile.

  • Sunteți deopotrivă armean, dar și român; se întrepătrund aspirațiile celor două popoare?

Despre aspirații e greu să vorbim în vremurile astea. Armenii vor pace, au fost târâți de Azerbaidjan și Turcia într-un război care a lăsat mii de victime și a făcut să sufere sute de mii de oameni. Pace vor și românii, cu un război imprevizibil la frontiere. Modul în care se pătrund aspirațiile celor două popoare e dat, îndeosebi de trecut. Amândouă popoare creștine, aflate la întretăierea marilor imperii. Pământul românesc și poporul român au fost gazde bune în momentele de cumpănă din istoria armenilor. După căderea regatului Bagratizilor, la jumătatea secolului al XI-lea, armenii care s-au retras din fața invaziilor turanice, au parcurs ruta ce trecea prin nordul Mării Negre, au luat drumul Lvovului și au ajuns în nordul Moldovei, cu mult înaintea Descălecatului lui Dragoș. De aceea, pe bună dreptate, Nicolae Iorga spunea că armenii nu sunt venetici în Moldova, ci fondatori, iar uneori le spunea „prinți ai Moldovei”. Voievozii Moldovei – Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare – au oferit privilegii armenilor să se așeze aici. Au existat comunități armenești înfloritoare la Iași, Suceava, Siret, Gura Humorului, Botoșani etc. România a fost prima țară care, după genocidul din 1915, și-a deschis porturile pentru apatrizii armeni supraviețuitori ai masacrelor. Iar în 1991, România a fost primul stat din spațiul ex-sovietic care a stabilit relații diplomatice cu tânărul stat armean. Iar prima ambasadă a Armeniei în spațiul est-european s-a deschis la București. Cele două popoare trăiesc într-o adevărată frăție creștină. Armenii sunt respectați în România. Aș spune chiar că a fi armean în România e un adevărat titlu de onoare.

  • Ce a influențat decisiv în educația dvs.?

Am scris despre lucrurile astea în romanul Cartea șoaptelor. Bunicul meu dinspre tată, Garabet Vosganian, a avut un rol important în dragostea mea pentru carte, ca cititor și scriitor. El m-a învățat alfabetele, a fost învățătorul meu de limbă armeană și de limbă franceză, mi-a adus profesoară de pian și mi-a dat ambiția de a cunoaște cât mai mult.

  • Ați spus cândva că vă simțiți în România armean, iar peste hotare român. Vă rog să ne explicați!

Am făcut această remarcă în contextul rememorării vizitei mele în Armenia în septembrie 1991, în preajma referendumului pentru independență. Armenia nu avea încă o rețea diplomatică proprie și președintele Adunării parlamentare, Levon Ter Petrosian desemna ambasadori onorifici. Era Charles Aznavour pentru Europa de vest și Acam Mesrobian din Geneva pentru Europa Centrală. Și mi-a propus această poziție pentru Europa de Est. I-am spus că nu pot accepta. Eram membru în Parlamentul României, deci demnitar al statului român. I-am spus că în România sunt armean, dar în afara granițelor României eu reprezint statul român. Dar i-am promis că România va fi prima țară care va recunoaște Armenia independentă și m-am ținut de cuvânt. După câteva săptămâni, țara noastră a stabilit relații diplomatice cu Armenia, primul gest de acest fel din întreaga lume. Armenii de pretutindeni nu uită asta.

  • Este cunoscut genocidul armean, dar nu sunt înțelese cauzele sale. Ne puteți spune, pe scurt, care a fost motivația acestui flagel? Nu putea fi evitat?

Orice tragedie de asemenea amploare ar putea fi evitată, dacă oamenii și-ar înfrâna cruzimea. Motivația este limpede. Armenii, un popor educat și întreprinzător, cereau drepturi sporite, autonomie în ținuturile locuite majoritar de armeni. Conducătorii Imperiului Otoman au profitat de condițiile războiului și au ordonat masacrarea întregii populații armene din imperiu. Din cei trei milioane de armeni care locuiau în Turcia, jumătate au fost uciși, iar cealaltă jumătate a supraviețuit emigrând. Practic, în Anatolia, după un an nu mai existau comunități armenești. Doar pe coasta de est, în jurul Constantinopolului, mai trăiesc câteva zeci de mii.

  • Sunteți poliglot, iar poetul Nichita Stănescu ne declara că „A gândi nu se poate face decât într-o limbă” Care este limba în care gândiți? Dar cea a creației?

Ambientul meu e alcătuit și din articulațiile limbii pe care o vorbesc. Unde sunt mai acasă, în limba maternă sau în limba dobândită? În primii ani, nu am vorbit decât armenește, am învățat limba română jucându-mă cu ceilalți copii din mahalaua Tăbăcarilor. V-ați întrebat vreodată: care ar fi diferența dintre limba maternă și o limbă deprinsă? Cred că diferența constă în aceea că limba maternă e a monologului și limba deprinsă, a dialogului. Eu nu folosesc limba maternă doar cu interlocutorul meu lăuntric, dar și cu făpturile care nu-mi pot răspunde. Vorbesc armenește cu pruncii și, chiar dacă o să râdeți, cu necuvântătoarele. Și tot în armenește mă rog. Am fost fascinat prima oară când am fost în Armenia de faptul că acolo toată lumea vorbea armenește. E greu să explici această senzație cuiva pentru care limba maternă e limba locului în care s-a născut. Eram deja matur, se întâmpla în septembrie 1991, în timpul referendumului pentru independență. Împlinisem treizeci și trei de ani. E o responsabilitate să trăiești mai mult decât Iisus, spune bunicul meu Garabet. Îți trebuie o motivație serioasă pentru asta. Cred că am găsit acea motivație atunci când am redescoperit o parte a acelui acasă, evocat de nostalgiile, cântecele și deprinderile bătrânilor mei. Cu toate acestea, scriu în românește. M-am născut în România. Pământul din care te-ai zămislit e un pântec din care nu te naști pe de-a-ntregul niciodată. Scrisul depășește cercul lăuntric, e un dialog. Diferența dintre gând și scris e că scrisul face parte din categoria lucrurilor definitive. De gândit, te poți răzgândi, poți păcătui în gând fără ca nimeni să n-o știe. Scrisul e ca o piatră pe care-o arunci, n-o mai poți întoarce. Strepezit sau nu, aguridă sau copt, scrisul e un fruct deja cules. Fiind dialog, scrisul se adresează cititorilor, chiar dacă pentru unii scriitori cititorii rămân doar imaginari. Iar cititorii se așază în cercuri concentrice în jurul paginii scrise. Scriu în românește pentru că mă adresez primului cerc al cititorilor mei. Și, trebuie s-o recunosc, scriu românește pentru că e limba pe care o cunosc cel mai bine. Diferența dintre limba maternă, atunci când o vorbești dincolo de fruntarii, și cea deprinsă e că limba maternă o folosești pentru ceea ce ți se întâmplă ție, pe când limba deprinsă este a celor ce se întâmplă în jurul tău. De aceea limba maternă e, fatalmente, limitată la experiențele cotidiene și la lecturi. Bunăoară, comunitățile noastre armenești din România sunt toate urbane. Eu n-am avut prilejul să cunosc armeni țărani. Dacă ar trebui să scriu despre un Moromete al armenilor, un Moromețian, aș fi pierdut. N-am auzit niciodată un armean bâlbâit. Dat fiind că armenii au venit din Anatolia, care era patria baclavalelor, și baclavalele nu prea merg cu băutura, ei erau cumpătați la băut. Cum să scrii într-o limbă căreia nu-i cunoști bețivii? Experiența mea armenească este limitată, spre deosebire de cealaltă, mai complexă (uneori, chiar, excesivă). E ca diferența dintre cum te uzi când te picură și cum te uzi când ești cufundat în apă. Eu, în limba română, sunt făcut ciuciulete.

  • Cum ați resimțit perioada comunistă?

Aș fi putut pleca, armean fiind, aveam rude peste tot în lume, dar am ales să rămân aici și n-am regretat niciodată. N-am fost un luptător activ împotriva comunismului, am fost, mai degrabă, preocupat să rămân cu mințile întregi, am scris, am citit mult, m-am pregătit, de parcă știam ce o să se întâmple. Momentul meu de revoltă fățișă a fost 21 decembrie 1989. Am scris o carte despre asta, urmează să apară. Despre viața mea ce-aș putea să spun? O jumătate de viață am trăit-o în comunism, fără să mă contaminez de tot, și o jumătate în postcomunism, fără să mă lecuiesc de tot.

  • În contextul actual al Uniunii Europene cât de mult contează naționalitatea unui individ?

Câtă vreme vor exista poeți, vor exista și națiunile. Totul se poate schimba, numele, sexul, religia. Numai etnia nu. Identitatea etnică, identitatea națională fac parte din matricea umană. Lipsa lor înseamnă dezumanizare, depersonalizare. Renunțarea la această identitate ar însemna că, totuși, orașul lui Nimrod a construit Turnul Babel.