Frunza e doar o parte din adevăr, fragment inedit din Jurnalele

încrucișate americane, scrise de cunoscuta poetă de origine română, Doina Uricariu, stabilită în America din 1999.

Pasărea și scorbura, titlul volumului

Bauhaus, titlul capitolului

Frunza e doar o parte din adevăr

„Adevărul e ca o sămânță pe care o pui în pământ. El nu aparține decât plantei întregi sau copacului ce va crește. Frunza e doar o parte de adevăr. Iar umbra plantei și copacului, doar o parte. Dar mai este și adevărul cerului, pământului, luminii și vântului. Și există și nebunia celor care vor distruge toate acestea.” Dar ce-ți spui când privești un copac care crește strâmb? E și el parte a adevărului.

Adevărul iluziei optice mă întâmpină când privesc străzile ce taie Avenidele din Manhattan. La capătul lor, orizontul și cerul se desenează ca un zgârie-nori cu capul în jos. În ceea ce scriu se amestecă o observație atentă, adeseori memoria și improvizația. Improvizez, anticipez, visez.

Am scris cândva pe facebook despre o prietenă care m-a întrebat cum de-mi amintesc despre o scorbură și o pasăre care ieșea din scorbura aceea și pot povesti despre asta, la fel de mult ca despre o carte. Pentru că toate cărțile pe care le-am citit povestesc despre o scorbură și o pasăre care ieșea din ea. Așa e înțelesul lumii, al vieții noastre, al sufletului nostru. Sunt o vizuală, o privitoare a celor ce sunt, o exaltată a văzului, incurabilă. Plotin spunea: „cel ce a văzut este unul cu ceea ce a văzut.” Cine nu își dă seama de acest adevăr nu poate înțelege coșmarurile celor întorși de pe front. Le e greu să priceapă că nu poți schimba de pe o zi pe alta un popor care a trăit decenii cu un dublu limbaj. Că e imposibil să înlocuiești reflexele călăului ce se specializase în ghilotină sau moartea prin ștreang. Cum ar putea el să dăruiască buchete de lăcrămioare condamnaților? Și câtă dexteritate avea cel ce pregătea moartea în scaunul electric! Lega curelușele pe trupul condamnatului cum ai strânge garoul înainte să iei sângele cuiva pentru niște analize periodice, de uzură. Cam așa ar vorbi o asistentă de laborator. Adevărul plotinian de o mare profunzime. Toți vorbesc despre el, dar încep să se bâlbâie după două cuvinte: „Adevărul plotinian …” Îți dai seama, observi, înțelegi că, ascultându-mi/citindu-mi povestirile despre cele văzute, ajungi la mine? Aproape atingi ceea ce ți se părea nevăzut, nearătat, nemărturisit de mine despre mine. Dar lucrurile nu stau chiar așa. S-ar putea să nu-ți povestesc nimic important din ceea ce am trăit. Ai văzut pasărea, ai văzut scorbura. S-ar putea să povestesc doar despre cum a învățat să zboare.

Nu cred că memoria îmi poate face vizite scurte. De fapt, locuiește cu mine. Poeta Marianne Moore, o mare poetă americană, credea că „oamenii superiori nu fac vizite lungi”. „Superior people never make long visits.” Eu las memoria să-mi facă vizite lungi. Nici nu mai e vorba de vizite, de cât timp durează ele. Amintirile, tot ceea ce scriu în jurnalele mele încrucișate au aerul unor locatari permanenți sunt un fel de colocatari în viața mea, un fel de roommate, colege de cameră. I-am scris o dedicație compozitorului John Cage la un poem al meu. De fapt, m-am înfuriat, apoi m-am gândit că nu e de ignorat ce a spus. Economisim energie câtă vreme nu ne chinuim să distrugem ceva ce nu mai există: „We need not destroy the past. It is gone.” Memoriile, jurnalele nu țin seama de faptul că trecutul, chiar cel recent, de acum o clipă, s-a dus. Trecutul a trecut, prezentul trece, așa că memoriile și jurnalele sunt texte pentru viitor, răvașe într-o sticlă aruncată în valuri. Altfel, amintirile vin către mine alandala sau, cum credea Cyril Vernon Connolly, un critic literar și scriitor englez foarte prețuit:” Our memories are card-indexes consulted and then put back in disorder by authorities whom we do not control.” Parcă mă văd scriind cărțile mele Apocrife și Ecorșeuri, dezordinea scri- sului și ordonarea necesară, până la urmă iluzorie.

Îmi transcriu ultimul vers din poemul Lustra de Ezra Pound, publicat în luna noiem- brie 1913: ”I have beaten out my exile.” Mi-am învins exilul. Cred că asta a fost bătălia pe care am dus-o și pe care o continui trăind cu sufletul și memoria în două țări și două continente. Dar și ce exil în țara de baștină! Sunt optimistă din fire, mai degrabă. Sunt ca o albină care culege polenul acestei lumi și care trăiește să lase celor din jurul ei miere. Oare mi se potrivește și mie definiția optimismului ce aparține lui Scott Fitzgerald? „Optimism is the content of small men in high places.” Probabil, de vreme ce sunt o mignonă și mereu m-am aflat în locuri dăruite învățăturii, credinței într-un ideal, în locuri avându-l în ele pe Dumnezeu, altarul unei idei, unei iubiri spirituale. Să nu exagerez. „Mignonă, mignonă, dar ai o memorie cât Universul”, îmi spune unul sau altul, când încep să povestesc despre ceva. Dar vine și replica mea, citând mai degrabă din dragul meu Vladimir Nabokov Speak Memory: ”Cât de mic e cosmosul încât să încapă în buzunarul unui cangur, cât de meschin/mizerabil, cât de pipernicit/prăpădit în comparație cu conștiința umană, cu amintirile unei singure ființe și expresia lor” („How small the cosmos (a kangaroo’s pouch would hold it), how paltry meschin, mizerabil and puny slab, prăpădit, pipernicit in comparison to human consciousness to a single individual recollection and its expression.”) Nu-mi amintesc cu ce prilej Ronald Reagan a făcut un joc de cuvinte pornind de la proverbul rusesc „Fii încrezător, dar verifică”, ajungând la expresia „nu te încrede, dar verifică”. E un proverb al profanilor, probabil o replică la „Crede și nu cerceta”. Țin minte că am citit că Reagan a folosit proverbul rusesc într-o întrevedere cu Gorbaciov.

Jocul de cuvinte al lui Ronald Reagan, nu te încrede, dar verifică, s-a dovedit folositor și când am început să aflu mai multe despre Bauhaus. M-am amuzat la gândul că funcționez de o viață așa. Câteva feministe cărora le face plăcere să mă zgândăre tot îmi repetau că Bauhaus e o mișcare nesuferită, căci disprețuiește femeile. Asta mi-a amintit de o scenă într-un magazin Victoria Secret, plin de vânzătoare cu gene false și mai degrabă inutile, dacă nu creatoare de confuzie, în relația cu transa clienților. Clientelor, scuzați! Vocea lor întreba: „If I need Help?” ”DoYou need some Help???”, iar acțiunile lor mă făceau total neajutorată. Aveam senzația că genele lor false enorme îmi fac umbră în magazin ca și unghiile artificiale cu care îmi aduceau măsura cerută, după minute infinite, da, unghiile acelea sunt mai bune pe post de lingurițe. Vânzătoarele de la Victoria Secret au trecut pe lângă Bauhaus de parcă nici n-ar fi existat.

În biblioteca lui Liviu sunt mai multe cărți și albume dedicate Școlii de la Bauhaus și acestei mișcări fundamentale în istoria designului mondial. Probabil că am citit sau am răsfoit mare parte din ele, e greu să fac afirmații complete despre cărțile, mii și mii din toate bibliotecile casei noastre. Probabil cea mai complexă analiză, însoțită de peste 2000 de ilustrații, am găsit-o în volumul masiv Bauhaus: Weimar, Dessau, Berlin, Chicago de Hans Wingler, publicat de Massachusets Institute of Technology, Cambridge, pe scurt MIT Press, mare cât cărțile de telefon de pe vremuri. M-a complexat, e strivitoare, ca un ceaslov pentru un copil care abia învață alfabetul. Exagerez puțin ca să-mi fac curaj. Doar cu exagerarea treci marea. Chiar dacă ești numai o coajă de nucă, o scoică. Încerc să separ patosul experienței personale, emoțiile care m-au consumat, problemele care mă consumă, de tot ce înseamnă simpla descriere, analiză critică a ceea ce am văzut, ascultat și citit. E ca și cum aș cântări ceva și aș folosi greutăți și contragreutăți. Nu vreau să mă ambalez în perspective care se poartă, să privesc lucrurile din unghiul revendicărilor feministe, politice, inconti- nent nefericite, suspicioase, inchizitoriale. America a înnebunit, iar corectitudinea politică instituie deja o nouă dictatură. Cu discriminarea treci marea. La un moment dat, știu că am observat, așa pentru mine, cât de multe femei au făcut parte din Bauhaus. Am citit chiar o carte despre creațiile și rolul avut în studiile academice de profesoarele și creatoarele femei. Bauhaus Women Art. Handicraft. Design, de Ulrike Mϋller, în care erau prezentate 20 de personalități femei care au influențat, prin creația lor, cursurile și atelierele deținute în universități, realizările Bauhaus în arhitectură, design, artele textile ș.a.m.d. de la Anne Albers la Helena Borner. Apoi, în 2017, am citit un articol de Alexxa Gotthardt din care am cules informații chiar pe acest subiect, hotărâtă să urmăresc contribuția designerilor femei la o mișcare menită să elimine decorativul din proiectele vizuale, după înflorirea și supremația decorativului în alte epoci, mai aproape de noi, în Belle Epoque, Art Nouveau, Jugendstil. Mi se pare interesant chiar faptul că un grup semnificativ de designeri femei au eliminat programat decorativul, atribuit de regulă femeilor și gustului feminin, în gândirea stereotipă.

Am scris mult despre Bauhaus, dar mai degrabă în fragmente risipite despre Joseph Albers, cel care spunea că „abstractul este real, poate mai real decât Natura” și pe care l-am evocat și, în legătură cu Nichita Stănescu, am scris despre cărțile lui care mi-au inspirat poezii: Squares&other shapes (2016), Poems and Drawings (1958), Hommage to the Square, Interaction of Color (1963), am scris cu diverse prilejuri despre alte personalități legate de Bauhaus, precum Walter Gropius (1883–1969), László Moholy-Nagy (1895-1946), Paul Klee (1879-1940). Apoi am descoperit, în Coreea de Sud, acele textile ca niște fețe de masă decorative, pătrate, având diverse combinații geometrice de culori, atât de moderne, un soi de Bauhaus coreean avant la lettre. Am cumpărat o mulțime și le-am adus la New York.

 

Șotron

Poți cuibări sau suprapune pătrate diferit colorate,

poți jupui un pătrat de pieile lui sau fețele lui plicticos de egale,

poți înrăma sticlă în marginea lor

sau să le prinzi în balamale,

poți să așezi pătrate la subțioara altor pătrate

sau să desenezi un șotron,

o cruce de cretă, culcată pe spate,

cu brațele în asfalt îngropate.

O să vin de oriunde,

tu știi cum să lovești un diapazon,

tu știi să mâzgălești cu orice creion

o casă cu ziduri și ferestre pătrate.

 

Oameni cu trup din pătrate,

Câini și pisici din pătrate.

Kyrie eleison!