Ating calea unui îndrăzneț răspuns la întrebarea: Înger sau Demon? Fără să vreau, dar sub influența unui impuls ascuns, trădat de emoția unei seri răcoroase la sfârșit de aprilie 2023, deschid laptopul de lucru și ating tastele de culoare neagră cu litere albe pentru a da viață cuvintelor ce au să vină. Antiteza neremarcată încă la începutul consemnării acestor trăiri prinde contur prin rânduri poate obtuze și ermetice, dar deschise emoției. Am așteptat preț de o lună premiera spectacolului de balet Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski a Operei Române Craiova ce s-a desfășurat în data de 29.04.2023 pe scena Cercului Militar din Craiova.

Din centrul sălii de spectacol m-am bucurat în tăcere de libretul lui Vladimir Beghicev și Vasili Geltzer, în versiunea coregrafică a lui Marius Petipa și Lev Ivanov. Decorurile și costumele au întărit festivalul de lumină, culoare, emoții trăite zgomotos, de o parte a publicului, pe parcursul celor aproximativ două ore și jumătate de spectacol. Toate acestea au adunat aplauze frenetice, lucru ce a întărit încrederea în efortul tinerilor dansatori. Ridicarea cortinei mi-a permis accesul la intimitatea, timiditatea și naturalețea tinerească a grupului de balerini, lăsându-mă ademenit și condus de mrejele Orchestrei și Baletului Operei Române Craiova, aflate sub atenta conducere muzicală a lui Dumitru Cârciumaru. S-a deschis astfel în fața mea o altă lume, una fantastică, imaginară, care a trecut testul dur al timpului dincolo de mine ca individ. Ochii mi s-au închis aproape instantaneu începând să văd și cu cei ai minții. Variațiile muzicale ceaikovskiene au transformat întunericul sălii în culoare. Am căutat cu privirea atentă o nervozitate a execuției atât de necesară, identificând-o la Bufonul lui Ceaikovski interpretat de Ion Breahna (Moldova) cu atâta jovialitate, seninătate, cu o ușurință maladivă și cu o naturalețe copilărească a mimicii aproape perfecte pe tot parcursul premierei.

În distribuția spectacolului de balet Lacul lebedelor de Piotr Ilici Ceaikovski am remarcat interpretarea cu eleganța cuvenită a personajelor Odette/Odile – Oksana Bondareva (Rusia), Siegfried – Nicolai Nazarchevici (Moldova), Rothbart – Vasili Bogdan (Moldova). Verba și trăirile dansatorilor au primit feedback-ul instantaneu prin aplauzele sălii. Am descoperit emoția spectatorilor cu un interes nevinovat, ușor de imortalizat pe retina efemeră a minții sau prin ecranele telefoanelor ascunse prin sală. Povestea este o căutare a dragostei, o vibrație dincolo de o simplă atingere de buton cu care este obișnuit omul modern. Ecranul gadgeturilor de orice formă sau mărime nu poate înlocui sau păcăli sufletul, omul având nevoie de trăirea scenei, de vizualizarea efortului transpirației pe tâmple. Frumusețea vieții, trăirile oamenilor, în general, se lasă prinse în tumultul valurilor asemeni bătăilor inimii. Frământarea interioară a publicului este justificată prin vibrația interpretării scenice și prin eleganța notelor muzicale.

Piotr Ilici Ceaikovski, în baletul clasic popular, ne ademenește cu povestea prințului Siegfried, aflat la vânătoare, ce se îndrăgostește de tânăra Odette. Ea era blestemată de un crud vrăjitor să trăiască într-un corp de lebădă albă. Ca o ironie a sorții, noaptea își putea reveni la forma umană, vraja putând fi ruptă doar printr-un jurământ de iubire sinceră al prințului. Vrăjitorul Rothbart i-o prezintă pe Odile, fiica sa, care seamănă izbitor cu Odette. Jurămintele obținute prin înșelăciune de către Odile sunt șterse când prințul se trezește și își dă seama că a visat. Multiplele variante și puneri în scenă ale spectacolului de balet Lacul lebedelor i-au adus recunoașterea bine meritată în cei aproximativ 150 de ani scurși de la prima interpretare. Furtuna evoluțiilor și a oscilațiilor scenice a permis o amplificare a mișcărilor grațioase, mimice, executate în mod coordonat de echipa de balerini, fapt întărit și de atenția și reacția sălii. Liniile corpului, expresivitatea chipurilor dansatorilor au încălzit atmosfera aparent neîncăpătoare pentru complexitatea dinamicii dansului, executată matematic și riguros.

Fără a-mi propune sau a căuta justificări, scena Cercului Militar din Craiova s-a dovedit prea mică pentru voluptatea spectacolului, îngreunând adaptarea și punerea în scenă a lui Andrei Scharaev (Cehia) și scenografia lui Yevhen Hurenko (Ucraina), întărindu-mi covingerea că tehnica ne omoară. Vaslav Nijinsky nota, secolul trecut, în propriul jurnal: ”Publicului îi place să fie surprins. Nu știe multe despre dans și de aceea este ușor de uimit.” Poate că și uimirea, asemeni adevărului, are diferite nuanțe, interpretări ce dau sensibilitate mișcărilor. Pot sugera că, în această eră a internetului de mare viteză, a fi surprins are o cu totul altă adâncime față de începuturile secolului trecut. Înțelegerea dansului nu mai este atributul exclusiv al unei elite. Spectacolul, creația în general, se adresează unui public mult mai numeros, educat, deschis noului în toate formele sale, cu așteptări largi, liberale. Opera Română Craiova a reușit să surprindă prin punerea în scenă a unei reprezentaţii de clasă, găsindu-și resursele necesare pentru a menține o pulsație puternică în inima Olteniei. Ca o părtinitoare concluzie, consider că nevoia de viață, de dragoste în sensul pur, nevinovat, sincer poate fi consumată, dar și întărită, prin păstrarea emoției asemeni unui joc al minții, atât de necesar vieții cotidiene și aflat într-o perpetuă luptă cu noul, cu ideea de cunoaștere unilaterală.