VARUJAN VOSGANIAN

  • Sunteți Primvicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. Putem vorbi despre această uniune de creație gândindu-ne la viitor? Cum vedeți evoluția uniunii dat fiind și tendințele actuale? Există disensiuni în cadrul Uniunii?

Uniunea Scriitorilor din România (USR) și-a sărbătorit, de curând, cel de-al 115-lea an al existenței sale (la înființare s-a numit Societatea Scriitorilor Români). Unii spun că USR e o creație stalinistă. Ei uită că cel mai important președinte al său, din perioada interbelică, a fost Liviu Rebreanu. O instituție cu un asemenea trecut are, neîndoielnic, și viitor. USR trebuie să-și deschidă porțile mai larg către generația tânără. Și trebuie să contribuie mai mult la sporirea rolului scriitorilor în lumea în care trăim. USR este una dintre cele mai importante asociații de scriitori din Europa. Asocierea scriitorilor e importantă pentru că există anumite drepturi de care scriitorii nu pot beneficia decât dacă sunt organizați în asociații.

În cadrul USR nu există disensiuni. Au existat disensiuni cu grupuscule dizidente, acționând în afara USR, care au avut scopuri mai degrabă pecuniare. Justiția a lămurit definitive această chestiune și respectivele grupuscule și-au domolit elanurile. Problema de fond este, însă, aceea ca USR să fie reprezentativă pentru breaslă. Dacă luăm în calcul vârsta medie a membrilor USR, concluzia e că la generațiile tinere USR nu e reprezentativă. Acesta trebuie să fie, în perioada următoare, obiectivul primordial al USR, reprezentativitatea în rândul tinerelor generații.

  • Cum se împacă gândirea dvs metodică, practică cu poezia?

Am absolvit la Universitatea București Facultatea de Matematică. În anul al doilea, am avut ca profesor de analiză matematică pe Solomon Marcus. La examen mi-a pus șapte. „De ce, dom’ profesor?”, l-am întrebat, cu o tristă curiozitate. „Pentru că nu ești atent la notații”, mi-a răspuns. „Poate pentru că scriu poezii, am încercat eu să mă scot. Din cauza asta sunt mai grăbit cu detaliile.” „Scrii poezii?”, m-a întrebat, ca să vadă dacă a înțeles bine. „Da!”, am răspuns numaidecât. „Ești poet?”, a repetat, cu un anume respect. „Da!” am repetat și eu, oarecum ușurat că circumstanțele atenuante au fost luate în seamă. „Bine”, a hotărât el. „Dă-mi carnetul înapoi”. A tăiat nota șapte și mi-a pus șase. „De ce?” am întrebat, cu vocea gâtuită. Iar răspunsul pe care mi l-a dat și care e și răspunsul la întrebarea dumneavoastră: „Pentru că un poet trebuie să aibă o înțelegere minuțioasă a lumii. Numai cine cunoaște în detaliu realitatea își poate asuma dreptul de a o transfigura. Metafora presupune să cunoști bine jumătatea care lipsește.” De câte ori ne întâlneam, ne aminteam de scena asta și ne amuzam amândoi.

  • Are viitor literatura română?

E ca și cum m-ați întreba dacă o pajiște va mai fi cosită iarăși. Despre cositul de Sântă Mărie, la jumătatea lui august, se spune că e ultimul cosit. Dar nu e adevărat. Primăvara cositul reîncepe. Așa și cu literatura. Ca să nu mai vorbim că poezia e un fel de secreție endocrină a poporului român.

  • Cum va arăta poezia secolului viitor?Va evolua spre proză? Va fi lipsită de metafore, omul viitorului nemaiavând timp să descifreze limbajul poetic?

Hai să ne limităm la actualul secol, chiar dacă, privind copiii care se nasc, mă gândesc că ei vor apuca să vadă și secolul al XXII-lea. Poezia și proza se pot exprima, grafic, precum mandala lui yin și yang. Orice poezie se poate povesti. Iată, de pildă, poemele homerice. Tot așa cum fiecare poveste își are stările ei poetice. E o chestiune a raportului dintre formă și fond. Separarea prozei de poezie, dacă se va întâmpla vreodată, va fi o izbândă a formei asupra fondului, o expresie a grabei asupra profunzimii. Pe de altă parte, punerea poeziei și prozei laolaltă, într-o formă explicită, nu e nouă. Amintiți-vă doar de poemele în proză ale lui Baudelaire sau de poezia lui Saint John Perse. L-aș adăuga aici și pe Virgil Mazilescu. Cât despre metafore, ele nu pot lipsi. La urma urmei, viața e o metaforă din care, cât timp trăim, lipsește termenul de comparație, care e moartea. E drept că existența internetului face ca aparițiile publice ale scrisului să fie ceva mai grăbite ca înainte. Practic, acum fiecare autor poate să-și fie sieși editor. Preocuparea pentru stil este mai puțin pregnantă, proza este, ca să spun așa, mai prozaică, iar poezia tinde tot mai mult către versul alb, fără ritmică interioară. Dar cred că harul e o constantă universală, ca și viteza luminii.

  • Este omul viitorului salvat de divinitate?

Kurt Gödel spunea așa: „Orice poate fi desenat într-un cerc, dar nu se poate explica pe sine fără a face referire la ceva din afara cercului – acel ceva poate fi presupus, dar nu poate fi demonstrat.” Cu alte cuvinte, pentru a înțelege lumea, ai nevoie de ceva din afara ei. Numai în poezie singurul care moare e poetul și veșnicia se naște dintr-un Dumnezeu care moare.

  • Este politica un ingredient util societății în ce măsură?

Montesquieu povestea, în Scrisorile persane, că într-un trib de troglodiți, tinerii au venit la cel mai vârstnic cu rugămintea de a le fi șef. Acesta a refuzat, dar le-a spus cu tristețe: „Dacă simțiți nevoia să aveți un șef, înseamnă că nu mai puteți stăpâni singuri răul din voi”. Politica e necesară, întâi de toate, pentru a ajuta pe oameni să fie liberi fără să stânjenească pe ceilalți cu libertatea lor. Libertatea în stare naturală riscă să se transforme în contrariul ei. Din păcate, adesea, politica supralicitează acest rol, reglementarea nu-și cunoaște limitele și trece în suprareglementare. Când statul devine expresia excesului de reglementare, politica se transformă în anti-politică, adică devine contrară interesului public. Acest risc e real astăzi.

Ar mai fi ceva. Pe lume există mai puțină fericire decât oamenii doresc să aibă. Și mai puține resurse decât oamenii au nevoie, pentru aspirațiile lor. Toți se așază în jurul mesei, în mijloc e o pâine rotundă, cu aparența oportunităților egale, cineva trebuie, cu cuțitul în mână, să împartă pâinea. Cine își asumă această misiune, cu ce legitimitate, în ce măsură asta consacră sau știrbește egalitatea șanselor, asta se face prin politică. Odată cu lucrul asupra pământului, ceea ce a însemnat o proprietate stabilă, măsurabilă, au existat și reguli. Apariția primei reguli a însemnat primul act politic. Cât timp vor exista reguli, va exista și politica, într-un cerc vicios sau virtuos: regulile generează politica și politica, la rândul ei, generează reguli. Poetul nu face întotdeauna parte din această configurație. Poezia nu se înfăptuiește prin vot și poetul nu se desemnează prin alegeri, fie ele cât de libere și de corecte. În Uniunea Europeană, în ce privește poezia, nu există ceea ce denumim acquis communautaire. Și, totuși, cât timp vor exista poeți, vor exista și națiunile.

  • Din moment ce adevărul asupra revoluției din decembrie iese la suprafață din rapoartele tribunalului militar și din ele rezultă confiscarea revoluției, deturnarea sa, credeți că evenimente prin care se comemorează eroii scad din importanță?

Am avut prilejul, în toți anii aceștia, să întâlnesc multă lume cu care, în întâlniri publice, am putut sta, pe îndelete, de vorbă. Îmi alegeam câte o întrebare pe care-o puneam la sfârșit și răspunsul, mai ales când era greu de găsit, oferea un bun prilej de dezbatere. O vreme, întrebarea pe care am pus-o a fost următoarea: „Cunoașteți numele vreunuia dintre morții Revoluției?” Nimeni n-a știut să-mi spună numele vreunuia dintre morții din decembrie.

N-am pus la socoteală pe cei foarte puțini, de altfel, care avuseseră printre victime vreo rudă sau vecin și care au rostit numele lor. Nu se pune. Scopul întrebării nu era acela de a afla cine a avut victime printre cunoscuți, ci să-i aflăm pe aceia pe care jertfa i-a făcut cunoscuți. Românii nu cunosc numele celor care au murit pentru ca ei să aibă dreptul să trăiască. Și cu cât trece timpul, numele victimelor se pierd, evenimentele le acoperă, prilejurile să ne gândim la ei sunt mai rare. E drept, odată pe an, Piața Universității se umple de oficialități și de gură-cască, dar mormanele de coroane de flori nu fac decât să acopere numele lor, în loc să le reamintească. Ca orice lucru făcut pentru că trebuie și dă bine, comemorarea victimelor din decembrie 1989 nu este însoțită de emoții, ci de fanfare. Adevărul despre Revoluție presupune punerea serviciilor de informații într-o situație delicată. După fuga lui Ceaușescu au fost omorâți de câteva ori mai mulți oameni decât până atunci. Mărturiile vorbesc despre o acțiune premeditată, cu asasini instruiți și beneficiind de o anumită protecție care nu puteau aparține decât Securității. Faptul că niciunul dintre acești asasini nu a fost deferit Justiției și că nu se cunoaște niciunul din numele lor e o dovadă în plus că Restaurația a luat-o înaintea Revoluției și că cei care au susținut regimul înainte de 1989 au fost aceiași care l-au susținut și după aceea.

  • De ce acceptă cu greu românii reformele?

Orice popor acceptă greu reformele. Noutatea presupune un efort de înțelegere și de adaptare pe care mulțimile nu sunt dispuse să-l facă. După 1990 s-au făcut numeroase greșeli pentru că ideologia dominantă a fost populismul. Cu foarte rare excepții, populismul a rămas ideologia dominantă și astăzi. Oamenii politici n-au înțeles că poporul te alege să-l conduci, nu să-l urmezi. În anii ’90 noi credeam că nașterea unei lumi noi este un act de cultură. Personal, cred asta și acum, dacă am ratat e tocmai pentru că n-am înțeles că esența tranziției nu e, în primul rând, schimbarea legilor, ci a mentalităților. Anume trecerea de la transferul de responsabilitate, tipic societăților totalitare, la delegarea de responsabilitate, tipic popoarelor purtând complexul de națiune mică, la asumarea de responsabilitate. Asta presupune învățătură și educație. Adică și una și alta, căci educație fără învățătură ne reîntoarce la filosofia omului nou, lipsit de unicitate și de identitate. Ce ușor e să-l educi pe cel care nu are învățătură (inclusiv de minte).

  • Ce ar trebui făcut pentru redescoperirea spiritului civic de către români?

Când spuneți redescoperire, la ce vă referiți?

  • Este istoria oricărui popor izvor de înțelepciune. De ce nu învățăm din greșelile trecutului?

Omenirea întreagă nu învață din greșelile trecutului. Nu am învățat mare lucru din lecția amară a secolului trecut. Secolul al douăzecilea a fost un secol nefericit, al dezrădăcinărilor, al convoaielor, al exodurilor, al lagărelor de concentrare și al gropilor comune, al apatrizilor, al căutărilor zadarnice de sine. Un secol care a îmbătrânit brusc la jumătatea celui de-al doilea deceniu al său, odată cu izbucnirea primului război mondial. Nu chiar atât de nefericit însă ca urmașul său, secolul douăzeci și unu care, odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, s-a născut gata bătrân, precum Benjamin Button, fără a avea însă, precum personajul lui Scott Fitzgerald, șansa întineririi și a dezvinovăţirii sale. De fapt, deși s-a încheiat în calendare, suntem, simbolic, tot în secolul al douăzecilea. Cât despre poporul român, el își are traumele sale nelecuite. Rănile sale care, tocmai pentru că nu sângerează, sunt mai dureroase și se vindecă mai greu. Părinții noștri credeau că, așa cum era, comunismul va fi veșnic. Nimeni nu ne-a vorbit de postcomunism. Noi nu am fost educați să fim liberi. Pentru a ne putea educa în spiritul libertății, trebuie, mai întâi, ca națiunea să se simtă liberă, să își asume un destin pe care să-l urmeze. Cred că am fost clar: să-și urmeze propriul destin și nu să urmeze destinele altora, cu care să se împăuneze, ca și cum ar fi al ei. Destinul nu e de împrumut. Să fim o voce și nu ecoul vocilor altora.

Pentru a avea destin, pentru a ne simți liberi ca națiune, trebuie să ieșim din captivitatea istorică a monitorizărilor. Am fost sute de ani monitorizați de Înalta Poartă, prin capitulații, apoi de Regulamentele organice și de Comisia Europeană a Dunării înaintea Unirii Principatelor, de Tripla Alianță în timpul domniei lui Carol I, de corporațiile străine în perioada interbelică, apoi de cererile economice germane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, de Sovrom-uri după război, de Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială în anii ’70 – ‘80, iar după 1990 de Consiliul Europei, iarăși de Fondul Monetar Internațional și de Banca Mondială, de Comisia Europeană, de Comisia de la Veneția etc. Eliberarea, ca națiune, din captivitatea monitorizărilor, presupune să avem o politică externă și o politică internă care să fie decise de noi, prin exercițiul atribuțiilor constituționale ale puterilor statului român. Asta nu înseamnă că nu trebuie să ne respectăm angajamentele internaționale. Suveranitate nu înseamnă izolare, ci colaborare, respect reciproc și simetrie în drepturi cu toți partenerii noștri. Cultura are, în privința asta, rolul ei fundamental. Cultură politică, cultură managerială, cultură civică, totul e cultură. Poate că multă vreme de aici înainte n-o să putem face mașini ca nemții, parfumuri ca francezii sau ceasuri ca elvețienii. Dar în ce privește cultura, avem un avantaj incontestabil în fața lumii întregi. Nimeni nu face cultură română mai bine decât noi. Cu condiția ca, înainte de a fi prin noi înșine, să fim noi înșine.