La graniță este război

1

povestitorii au tăcut și au așezat corturile

în pajiștea albastră iar caii lor de fier

pășteau depărtarea

 

holul hotelului s-a eliberat

 

frigul a instaurat ordinea

colţurile au devenit fixe

tu ai intrat în restaurant

o dată pentru tine și încă o dată

pentru mine

 

un Gustav Klimt prăfuit ne-a invitat

la masă

în restaurant era cald și ne-am lăsat

păcăliţi am devenit gazde

 

poveștile amintirile au coborât

cu toate arsenalele lor infernale

trâmbițele răsunau

în pahare ceruri de purpură

ne amăgeau cu pacea

peste noi s-a lăsat femeia dispărută

și ne-am trezit melancolici

aprope îmbățișați aproape umbre

așteptând

 

tu să vin eu

eu să te văd în prag

 

2

sub copacul galben care intra pe fereastră

am văzut o mogâldeaţă de om

și am crezut că sunt eu

 

când tușea

orașului i se ridicau toate cravatele

și toate eșarfele până la nori

iar noi tresăream

pentru câteva secunde contaminați

 

puteam să ne desprindem

să nu mai simţim podeaua sub tălpi

tremurul hotelului la fiecare obuz înfometat

să nu mai știm cine suntem

 

puteam să dispărem

să devenim traducerea cuvântului

dispărut

care înseamnă altceva în fiecare limbă

având alte litere și alte sonorităţi

 

teama noastră în faţa acestui cuvânt

netradus niciodată corect

aduna casele în vârfuri tăioase

ne aduce aminte prezentul

 

înainte de a înţelege ceva

se topeau

pe fereastră intrau și ieșeau

oamenii de cenușă

povestitorii stingheri

copacul galben și vântul galben

frigul de noiembrie

 

apoi

ai venit tu

 

 

3

deodată pe buze

noiembrie avea miere

ardei roșu frunze de măceș

iar pe obraz ploua întretăiat

amestecând culori la semafor

 

priveam indiscret o fereastră luminată

era cald

înăuntru copiii purtau tricouri subţiri

pe dinafară castanele rătăceau timpul

rostogoleau trotuare

străzile deveneau istorie

 

sensurile duceau fiecare într-o poveste

pe una eram la Brăila, mergeam spre

școală

aveam șosete albe trei sferturi

și pantofi de lac negri

pe uniformă erau mâinile mamei

miros de covrigi calzi

 

tu nu mai erai

nici eu

 

 

4

mai rămân pe strada aceea o vreme

programul fix obișnuinţele sigure

lumea școlii uitată între toamne

mă fac atât de încrezătoare și de fericită

azi

în locul înţelepciunii este doar așteptare

agonia oamenilor de cenușă

topiți de picăturile milostive de ploaie

 

bate în ferestre ploaia neagră

iar eu fug pe stradă

și mă învelesc între frunzele calde

într-o altfel de poezie

dispărută

 

te-am așteptat pe strada udă

până mi s-au topit piciorele

și brațele au devenit rădăcini

 

printre pietrele de bazalt au rămas

ochii

care multiplică luna în sute

mii de lampioane

pentru venirea ta