Atmosfera sacră, lumina biblică, patimile și moravurile lumii, la intrarea lui Iisus în Ierusalim, decăderea doctrinei lui Moise, sub noua viziune a lui Iisus, cu iubirea lui absolută pentru umanitate, toate acestea fac din romanul Păcătoasa o carte a epocii gândiriste, deși ea a fost scrisă în perioada Exilului de taină, când puterea de pătrundere a Mântuitorului în inima autoclaustratului Pan. M. Vizirescu nu cunoștea limite. Cu Pan. M. Vizirescu nu poți fi „și-și”, adică și cu tine și cu el!, atunci când îl citești. Indiferent ce ai citi din creația sa… Prin urmare, ori ești cu el TOTAL, ca într-un fel de „cădere” mistică pe care o realizezi, dacă ești norocos, cu umilință, trăindu-l și cugetându-l în integralitatea ființei sale „scrise” și cu integralitatea ființei tale mărginite de Ego și puțin iubitoare, ori pleci fără să spui un cuvânt și-i lași, respectuos, în pace, singurătatea din care s-a hrănit o bună parte din viața sa.

Pentru mine, cartea celebră a lui Gabriel Garcia Marquez – O sută de ani de singurătate, este modestă față de cartea celor 23 de ani de singurătate trăiți de Vizirescu, în cea mai bună dintre lumi – casa părintească. Cele două durate nu echivalează așa-zicând nu numai ca întindere temporală, ci, mai ales, ca intensitate a NON-LIBERTĂȚII. Pan. M. Vizirescu, în Păcătoasa, explorează un spațiu-timp divin și nicidecum  „magic”, magia, după cum se știe, având întotdeauna o nuanță peiorativă, dincolo de „alchimia” dobândirii puterii de intervenție în natură și destine… Nu! La Vizirescu îți explodează în față viața lui reală, concretă, chiar dacă este metamorfozată (ca la poetul Ovidiu, daco-romanul din Pont) și transpusă creștin în tiparele Noului Testament.

Ființa lui Pan. M. Vizirescu se ascunde într-un destin de sfânt sau de mucenic. El știe că nu există singurătate absolută, dacă ești creștin. Știe, de asemenea, că, în ordinea creștină, nu există înfrângere absolută. Noi, românii, am supraviețuit în istorie prin acest suport metafizico-creștin: „A mai trecut o iarnă grea, / Nu e nimic, vom aștepta”.1 Iată teza gândiristă a lui Pan. M. Vizirescu, care și-a cules materialul informativ din Evanghelii și din Biblie, coborând cu mintea și cu sufletul în Ierusalimul schimbării paradigmei religioase, a ieșirii lumii din orbecăiala timpului, așa cum spune însuși autorul în primul capitol al cărții, intitulat Mărturisire. Pan. M. Vizirescu este creștin. Trăiește în Iisus și cu Iisus în minte, în inimă și-n vârful peniței cu care scrie. Gândește înalt, știind ceea ce Petre Țuțea spunea în fața a sute de „viețași” în pușcăria de la Aiud: că, dacă e să moară acolo, în pușcărie, nu face onoare poporului român, ci poporul român i-a oferit onoarea să moară pentru el. Așa se simțea, gândea și scria atunci, în interbelic, o generație cu spiritul cât Crucea lui Iisus. Pentru neamul lor. Și pentru libertate.

  • Cântec popular – „Nu uita că ești român”, folclor transilvănean.

„Temnița” lui Pan. M. Vizirescu a fost doar fizică, nu și spirituală, chiar dacă nu a scris „la vedere”. Cu el era Iisus căruia i se mărturisește în femeia păcătoasă, Iudita, printr-o parabolă a păcătoasei. (A învățat, probabil, să folosească parabola ca intrument didactic de la Iisus). El știe că este păcătos ca orice om de pe pământ. Dar ale sale păcate, pe care, de fapt, le pune în scenă divină, sunt dragostea de neam, de Dumnezeu, de libertate. Pentru aceste vicii imperialiste, stă el în Exilul de taină. Nu deznădăjduiește, dar mărturisește. Se spovedește prin Iudita, păcătoasa, ca orice român creștin. Era un păcătos (antibolșevic), în fața și prin grila ideologică a României totalitare, unde nu exista dragoste, Iisus și Dumnezeu, în genere, un dușman al regimului, care era declarat apriori dușman al poporului român. Acel păcătos, însă, care traversează claustrat între patru pereți, vremea, cum zice el în „împrejurări excepționale”,2 este față în față cu judecătorul suprem – Iisus, cel chemat să judece faptele Iuditei, personajul central din carte. Își pune viața nu la dispoziția semenilor care nu știu ce fac, ci a lui Dumnezeu. Cum se cuvine. Nu se izmenește cu imensa suferință a izolării îndurate, dar îl invită pe Iisus la cercetare, la apreciere, la iertare. El nu cere iertare așa-ziselor autorități. Dacă a greșit cu ceva cere iertare Demiurgului. Trăind într-o adevărată subterană dostoievskiană, Pan. M. Vizirescu se duce departe să refacă ecuația creștină, în primordii, punând în mod husserlian lumea între paranteze, reducând întregul Univers la doi. Ea, păcătoasa (adică el, condamnatul pe viață) și Dumnezeu. Între ei, Faptele și Speranța. „Numai dincolo de lume se pot întrupa din izvoare pure, așa cum s-a cerut sufletului meu”. El (Ea) – păcătos (păcătoasă) fiind –, joacă în travesti, refăcând urmele iubirii lui Iisus, ale suferinței Lui mărturisitoare (vezi Dostoievski). Să-l aprecieze cel care este Calea, Adevărul și Viața – dacă se face vinovat față de TOT – Dumnezeu, Neam, Semeni. Ca adept al creștinismului, a-l provoca pe Iisus să te vadă, să te cerceteze, este un comportament obișnuit. Face parte din mecanismul – mântuitor existent între Pământ și Cer. Sau invers. Dar, în fața Mântuitorului, nu te prezinți oricum. Ci cu inima curată. Oricum, „cititorul de inimi” știe totul dinainte. Și să iubești „cu ochi păgâni / Și plini de suferinți”3 pe Iisus. De fapt, în cartea de față, despre asta e vorba: despre un om din istorie și Dumnezeu.

Ne amintim de poeziile lui Radu Gyr, în care adesea Iisus era lângă patul deținutului. Ei bine, și el, Pan. M. Vizirescu, îl vede pe Iisus, pentru că-l cheamă, și iubește cu o intensitate a trăirii extraordinară: „Această trăire e posibilă la o treaptă înaltă și cinstită”.4 Iată cum un om anulat civic, politic etc., ascuns, reface literar, prin creație deci, itinerariul biblic al acelei unice Didactica Magna a lui Iisus. Care-l salvează la propriu.

  • M. Vizirescu, „Păcătoasa”, „Mărturisire”, Editura „Arena Artelor”, 2021, Slatina, p. 13.
  • Mihai Eminescu, „Pe lângă plopii fără soț”
  • M. Vizirescu,„Păcătoasa”, Editura „Arena Artelor”, 2021, Slatina, „Mărturisire”, p. 13.

Mesajul său este: Aveți Speranță! Totul este trecător! Nu suntem singuri! Cu Iisus, suferința „e dulce”. Pan. M. Vizirescu pune acest titlu Păcătoasa din rațiuni de protecție, în caz că manuscrisul poate fi găsit de Securitate. Autorul preferă acest camuflaj, într-un costum de păcătoasă, din timpurile în care Dumnezeu încă umbla pe pământ. Prin gestul său de creator de lumi bilblice, unde se „descarcă” de tensiunile uriașe ale credinței încercate de suferință, Pan. M. Vizirescu este un învingător, nu un învins precum Panait Istrati. A supraviețuit prin creație metafizico-religioasă creștină, care l-a salvat. După tiparul etern românesc, frumos trăitor, cu pământul lui cel drag sub tălpi și cu Marele Dumnezeu în inimă. Pan. M. Vizirescu face parte, păcătos renăscându-se, din veșnica rugăciune românească la Dumnezeu. Ce contează 23 de ani de suferință pentru Dumnezeu? Sau pentru neamul tău? Mult și puțin. Depinde cum te înțelegi cu cei doi: Iisus și Poporul Român, în fața cărora nu poți minți și trudi îndeajuns. Păcătoasa știe asta, și voi, dragi cititori, împreună cu Pan. M. Vizirescu!