Cele două degete lungi ca andrelele cu care bunica îi croșeta în timpuri străvechi fularul gri, ce îndepărta frigul în iernile aspre din București, căutară cu nesaț pungulița transparentă plină de praful alb presărat cu boabe de orez, cu miros puternic de benzină, adus tocmai din Columbia în containerele gri, prin portul Constanța, pe care bărbatul brunet, cu părul perfect aranjat, dat pe spate ca Michael Corleone, o ascunsese în buzunarul cămășii înflorate pe care era aruncat câte un palmier de culoare verde. Alexandru tresări doar la gândul că ar fi putut să ajungă iar pe culmile extazului, de data asta împreună cu Ana, fata cu umerii goi și rochița albă, ușor transparentă, pe care o întâlnise cu jumătate de oră înainte în clubul de pe Șoseaua Nordului. De când începuseră să vorbească, bărbatul ajuns la vârsta maturității, cu barba ușor grizonată, se uita obsesiv la conturul perfect al picioarelor fetei, de culoare arămie ca deșertul Arabiei, ce fuseseră mângâiate cu câteva seri înainte de alt domn, un ceh trecut de vârsta tinereții, venit în treacăt pe meleagurile țării dominate de Mitul Mioriței. Nu fusese nevoie ca eroul nostru să își pună în valoare calitățile lui de Don Juan pe care, de altfel, nu le mai folosise de ani buni. Devenise desuet să încerci să mai impresionezi o tânără de capitală prin arta oratoriei sau alte modalități ce necesitau o strofocare a minții, așa cum se întâmpla cu un secol în urmă în Micul Paris, în casele unde toți știau politică, domnea vocea lui Cristian Vasile și se vorbea despre Frumoasa Zaraza. Dacă ar fi avut cui, poate că Alexandru s-ar fi lăudat cu faptul că fusese învățăcelul nepoatei lui Dinu Lipatti, că interpretase partiturile lui Chopin de la o vârstă fragedă și că sunetele scoase de degetele lui atingând clapele albe, din lemn de molid japonez, puteau provoca stări sufletești stratosferice și gâdilau, în vârful timpanului, orice ureche avizată. Fusese suficient să-i comande Anei un pahar de Aperol Spritz, să-i vorbească puțin despre apusurile lungi din Sardinia unde soarele arăta ca un disc perfect cu nuanțe verzui ce uscau totul împrejur, de niciun fir de iarbă nu mai răsărea, de valurile de la Mykonos pe care nu le văzuse niciodată și să-i vorbească despre pliculețul cu pudra magică, formată din cristale insesizabile, pe care îl cumpărase de la dealerul său, un tip uscățiv, mereu tuns periuță, plin de tatuaje, care fusese student la Facultatea de Arhitectură și îl impresiona prin desenele realizate în creion.

Fata, treptat, cu fiecare înghițitură din licoarea portocalie ce te ducea cu gândul la ambrozia zeilor din Grecia Antică, începuse să i se destăinuie și să-i vorbească cu poftă despre toate suferințele ei în dragoste. Și vai, câte mai fuseseră! Nu îi ajungeau 1001 nopți ca să poată să enumere toți bărbații nenorociți care încercaseră să o păcălească doar de dragul de a-i simți gustul buzelor sau de a pica, măcar o clipă, în profunzimea ochilor ei. Tânără, născută într-o căsuță din fundul Moldovei, ce se ducea duminică de duminică la slujba ținută într-o mânăstire ctitorită de însuși Ștefan, dorise să se facă actriță, să umple sălile de teatru din București cu reprezentațiile ei nemaiîntâlnite. Îi vorbise, cu rușinea și pudoarea Lolitei, despre faptul că, de când era mică, îi plăcea să recite poezii în oglinda cu rama subțire de culoare maron, sculptată de bunicul ei, care fusese lucrător în arta lemnului și pe care o păstra și acum în apartamentul pe care îl închiriase pe Calea Victoriei. Din nefericire însă, nu îi scosese hazardul binefăcătorul care să poată să-i deschidă ușile potrivite către marile scene și să-i bătătorească drumul către succes. Nu reușise nici măcar o singură dată să audă ecoul produs de mișcarea uriașelor draperii ce se îmbină cu aplauzele mulțimilor și care, la finalul reprezentației, fac să bată mai repede și mai clar inima plină de striații și emoții a oricărui actor de teatru.

  • Păi și ai reușit să susții examenul? întrebă Alexandru zâmbind.
  • Ce examen? zise Ana nedumerită în timp ce ducea către buzele-i roșii și cărnoase paharul cu picior adus de o chelneriță care-i furase, pentru câteva momente, privirea posibilului ei iubit.
  • Examenul la U.N.A.T.C. Nu cred că te poți angaja la teatru dacă n-ai terminat facultatea asta.
  • N-am susținut nimic. Am vrut să dau în primul an când am venit în București, dar știam că acolo poți să intri doar dacă ești rudă cu vreun actor mare. Trebuie să ai pile puternice. E complicat!
  • Hmm, nu știu ce să zic. Cine ți-a spus ție asta? În vremurile actuale, dacă ești serios și muncești, cred că poți să iei aproape orice examen.
  • Așa mi-a spus Bogdan, tipul cu care ieșeam atunci, continuă Ana cu un oftat ușor.
  • Păi și Bogdan ăsta de unde știa? Lucra acolo sau ceva? întrebă Alexandru
  • Nu, dar avea foarte multe relații. Umbla în niște Nici n-are sens să-ți mai povestesc. Era un tip super puternic. Mai era și mason… Chiar mi-a vorbit la un moment dat de niște întâlniri ascunse, ceva cu o lojă, continuă Ana vrând să pară importantă.
  • Am înțeles. Super puternic, super puternic, dar n-a fost în stare să îți aranjeze un examen la Facultatea de Actorie? zise Alexandru schițând un zâmbet.
  • Păi tocmai asta îți spun, că dacă nici el n-a reușit… Cum aș fi putut să reușesc eu, o copilă singură din Moldova?
  • Nu vreau să te superi pe mine, dar ai renunțat cam repede la visul tău. Aș fi zis că ești genul de femeie care obține ce își dorește.
  • Dar tu ce muncești, că văd că le cam știi pe toate? spuse Ana începând să bată din picior ușor enervată.
  • Eu sunt director de vânzări la o firmă.
  • Director? Nu sună chiar așa rău, continuă domnișoara zâmbind. Muncești de mult timp acolo?
  • Am aproape 10
  • Aveai vreo rudă ceva sau cum de ai ajuns director?

Alexandru clipi de câteva ori și rămase cu privirea-i blocată în culorile de foc ce pătrundeau ca niște săgeți în apa verzuie a lacului plin de peștii pe care, din când în când, îi mai pescuiau pescărușii veniți tocmai de la Marea Neagră, cu penele uscate, aripile pline de sare și obosite de la atâta zburat. Insesizabil, tânărul mirosind a mentă și esență de portocale amestecate într-un tub de parfum de culoare albastru, cumpărat tocmai din Firenze, se afundă în oceanul minții plin de gânduri și amintiri nefaste, presărate cu frustrări și succes. Imaginea porților de fier ale sediului companiei producătoare de autoturisme, aflată la periferia Bucureștiului, păzite de domnul Ionel care nu scotea două vorbe și purta aceeași șapcă decolorată de mai bine de zece ani, înlocui imaginea tinerei focoase în al cărei pat și-ar fi dorit să stea cel puțin până în dimineața următoare. Razele soarelui și căldura ce dominau atmosfera perfectă din restaurant, mirosul Anei pe care îl adulmeca mai ceva ca un câine de vânătoare, agitația ca de furnicar cu clienții care se așezau și se ridicau de la mese fuseseră, într-o clipită, înlocuite de culoarea gri ce domi- nase viața bărbatului ani în șir. De la ascensiunea fulminantă a părinților lui în perioada comunistă, membri de partid, ce beneficiau de nenumărate privilegii, la decadența deter- minată de schimbarea regimului politic și ura manifestată de toți apropiații care simțiseră mirosul de sânge al omului aflat la ananghie, toate astea îi penetraseră mintea așa cum vârful acului pătrunde în carnea lipită cu pense de către un chirurg, după finalizarea unei operații. Mai multe universuri se îmbinaseră în câteva fracțiuni de secundă încât fusese izbit până și de imaginea tatălui său care murise, subit, de infarct, într-o zi toridă din vara anului 1998, după ce împreună se uitaseră la meciul de fotbal dintre România și Columbia. Explozia de bucurie îi fusese fatală. Parcă încă mai simțea căldura mâinii drepte a părintelui său pe care o strânsese cu putere doar din dorința de a-l readuce la viață. Vibrațiile telefonului Anei ce era așezat pe barul din lemn cu striații ieșite în relief, lângă paharul de Aperol, îl afundară și mai puternic în lumea neagră și mlăștinoasă a gândurilor sale. Ca un colac negru aducător de moarte, ieșise la suprafață, din cele mai profunde straturi ale minții sale, ultimul sărut cu patos pe care i-l furase Clarei în noaptea morții inimii sale. Încă putea reproduce cu claritate mesajul primit de la iubita sa, care îl anunțase că-l părăsește pentru șeful ei, cu care avea o aventură de aproximativ 3 luni. Între timp, doar pentru moment, fu salvat chiar de Ana care se întinse peste masă și-l mângâie temător pe încheietura mâinii stângi pe care trona ceasul elvețian cumpărat fix cu 1 an înainte, după vânzarea celei mai scumpe mașini produse de compania germană la care lucra.

  • Sper că nu te gândești la prostii!
  • Nu, nu, spuse Alexandru fără să se uite la domnișoara pe care, cu câteva momente înainte, ar fi dorit-o cel puțin la fel de mult cum își dorea ca praful magic, alb ca spuma laptelui, să-i atingă nările și să-i intre în organism.
  • Să știi că nu sunt genul ăla de Nu știu cu ce ai fost tu obișnuit până acum, dar cu mine nu merge așa ușor. Ți-am zis deja câți bărbați am refuzat.
  • Chiar nu mă gândeam la asta, spuse Alexandru râzând. Stai liniștită!
  • Te furase peisajul cam ..
  • Știi ce s-a întâmplat? Mi-am adus aminte că trebuie să mai trimit niște oferte către o firmă măricică. Am purtat ieri o discuție cu un director de acolo și s-ar putea să cumpere 2-3 mașini. Chiar mi-ar prinde bine un comision măricel pe praful ăsta.

Ana se ridică de pe scaun, se duse la Alexandru și începu să-i maseze umerii cu foarte mare delicatețe. Mișcarea degetelor ei cu unghiile perfect tăiate și curățate, pictate cu ojă albă, era fără cusur, de parcă ar fi fost întruchiparea unei gheișe din secolele trecute, de a cărei artă se bucurau războinicii după marile victorii obținute.

  • Că tot ai zis de praf. Ai spus că ai ceva la tine, nu? șopti Ana, abia mișcându-și
  • Am tot așteptat un semn din partea ta. Când ai chef, putem să mergem la baie și o să te convingi singură, zise Alexandru cu mușchii destresați și ochii ușor deschiși ce studiau cu atenția unui școlar candelabrul restaurantului aflat pe malul lacului din Nordul Bucureștiului.
  • Ești sigur că e de calitate? Am tras ceva săptămâna trecută și mi-a fost foarte rău. O zi am zăcut. Sigur fusese combinată cu vreun medicament sau ceva de genul. În zilele noastre nici măcar în dealeri nu mai poți avea încredere, zise domnișoara cu umerii bronzați râzând.
  • Crede-mă că am ceva experiență în domeniul ăsta și îți spun cu mâna pe inimă că băiatul ăsta de la care o cumpăr are marfă de cea mai bună calitate.

Ana se aplecă, își puse bărbia pe unul dintre palmierii cu tulpina desenată grosier ai cămășii lui Alexandru și îi șopti senzual la ureche:

  • Atunci putem merge oricând. Dacă e așa cum zici tu, o să-ți fac și eu un cadou la Alexandru, fără să mai spună nimic și cu un puternic gol în stomac, se ridică de pe scaun, bătu de două ori cu palma stângă buzunarul în care se afla pudra cea plină de cristale ca să fie sigur că nu a pierdut elixirul plăcerii, o strânse puternic cu mâna-i rece și o conduse spre toaletă pe domnișoara cu alunița de culoare maron pe care își dorea să o sărute din cap până-n picioare. Fata îl urmă fără să opună vreun soi de rezistență, de parcă ar fi fost hipnotizată de cel mai puternic magician. După câteva minute, cei doi, deja îndrăgostiți, se întoarseră la bar, râzând, trăgând puternic de nas și mestecând în gol, ca și când ar fi gustat din cea mai apetisantă carne de vânat. Bărbatul, mecanic, își puse mâna la nas și văzu cum sângele începuse să picure.
  • Îți curge sânge din Hai că mă duc repede să cer un șervețel la bar, spuse Ana râzând. Se vede că a fost de calitate. Ai avut dreptate! N-am mai tras ceva așa bun de acum 3 ani, când am fost în Spania.
  • Eu ți-am zis! Mă duc la baie, mă curăț și mă întorc. Să nu pleci fără mine! spuse bărbatul care o vedea pe Ana deja dezbrăcată, cu pielea ei fină și conturul lăsat de bikinii care-i protejaseră pielea de razele puternice ale soarelui, întinsă în patul uriaș ce trona în dormitorul din apartamentul cumpărat cu câteva luni înainte.
  • N-am cum să Nu mi-ai dat cheia și nici nu știu exact adresa, continuă Ana. Mircea Dumitrescu urcă mașina de culoare gri pe bordura aflată în dreptul intrării casei construite în perioada antebelică, proaspăt recondiționată, cu gardul din piatra adu- să cu mult timp înainte din mlaștinile Bucureștilor și care văzuse atâtea orori în ultimele sute de ani. Andrei se dădu jos din mașină și fu impresionat de măreția unui liliac, cu tulpina ce emana putere, cu mirosu-i care inundase întreaga stradă și proteja de razele soarelui o fântână arteziană despre care aflase, ulterior, că fusese proiectată de un arhitect italian adus tocmai din Bologna. Era un miracol cum casa reușise să străpungă timpul aproape nealterată de ritmurile orientale actuale, de oceanul de miros de grătare, mici și manele ce curge lin din Obor și ajunge până la Grădina Botanică de îneacă florile în zilele de final de săptămână. Monumentul istoric căra, ca un Sisif al zilelor noastre, vremurile demult uitate cu prinți și prințese venite din castele din vestul Europei, ce comandau ținute la croitori italieni, vorbeau franceză la dineuri și mergeau cu caleștile trase de caii cu nările transpirate pe bulevardele Micului Paris.
  • Maestre, nu mutați puțin mașina? Ați parcat pe bordură și ați blocat și intrarea în curtea omului.
  • Păi la ce să o mai mut? Dan oricum ne așteaptă pe noi să discutăm. Sigur nu mai are alți musafiri și oricum nu încurc pe nimeni, spuse avocatul Mircea Dumitrescu în timp ce închidea portiera mașinii.

Cei doi avocați fură conduși în curtea din spatele casei de către o domnișoară blondă care nu împlinise 30 de ani, îmbrăcată într-un costum de culoare gri, cu pantaloni ușor evazați, de o eleganță aflată în ton cu cea a casei. În mijlocul curții, la umbra a doi stejari seculari, așezat la o masă din lemn, era un bărbat de aproximativ 55 de ani, cu părul alb, perfect pieptănat și cu cărare în partea stângă, îmbrăcat într-un costum de in de culoare crem, cu ochelari de vedere, ce fuma dintr-un trabuc și tot ducea la gură un pahar de coniac.

  • Domnilor, pe dumneavoastră vă așteptam. Vă rog să luați loc! spuse bărbatul și le făcu semn să se așeze celor doi avocați.
  • Mulțumim! spuse
  • Doriți ceva de băut? Vă aduce Carmen ceva?
  • Câte o cafea la fiecare dintre noi, zise avocatul Mircea

După ce tânăra domnișoară se îndepărtă de masa aflată chiar în mijlocul oazei de liniște din centrul Bucureștiului, Mircea Dumitrescu își aprinse o țigară și continuă dialogul:

  • Așa, mă Haide să lăsăm politețurile deoparte, că ne știm de mai bine 20 de ani. Ce mai faci? Ce s-a întâmplat? Chiar așa de grav era, de nu puteam discuta la telefon?
  • Băi, Mircea ce să îți mai Da. E grav! Sunt devastat. Chiar mi s-a mai întâmplat o asemenea nenorocire, spuse bărbatul suspinând ușor. Nu doresc asta nici celui mai mare dușman al meu…
  • Păi te văd că ești foarte afectat. Chiar am rămas impresionat acum, când te-am văzut cu paharul de whisky în față. Știam că tu nu bei, continuă avocatul în timp ce se afundă ușor în scaun.
  • E coniac, nu e whisky, dar asta contează prea puțin. Nici nu știu de unde să încep. Dumneavoastră sunteți…? i se adresă lui Andrei.
  • Numele meu este Andrei Lazăr. N-am apucat să facem cunoștință, spuse tânărul întingându-i mâna domnului Dan Marcu.
  • Andrei este colegul meu de la cabinetul de avocatură. Lucrăm împreună în absolut toate dosarele de mai bine de cinci ani. Poți să ai încredere totală în el!
  • Am înțeles. Eu am fost lipsit de politețe și te rog să mă ierți că n-am făcut cunoștință, însă sunt nedormit de 3 zile. Să nu interpretați greșit, doar că voiam să mă asigur că tot ceea ce voi spune va fi cu strictețe confidențial.
  • Nici nu are sens să mai insistăm cu treaba asta, spuse Mircea Haide! Povestește-ne ce s-a întâmplat.
  • Nici nu știu de unde să încep. O să o iau pe zile pentru că, la cât sunt de bulversat, îmi e foarte teamă să nu scap ceva, continuă bărbatul în timp ce își mai înmuie puțin buzele în alcool.
  • Cred că așa e cel mai bine, ca să avem și noi toate elementele din
  • Azi ce zi e?
  • Azi este joi, spuse Andrei extrem de interesat de ceea ce urma să audă.
  • E în regulă. Așa. Marți m-a sunat disperată contabila cu care lucrez la firmele mele din 1992. Mi-a povestit faptul că din parcul auto din Pipera ne lipsesc mai multe mașini. Mai exact ne lipseau patru mașini. I-am spus să stea liniștită, pentru că sigur e vreo eroare sau ceva de genul ăsta și că nu are sens să ne alarmăm. Chiar eram foarte relaxat. Ni s-a mai întâmplat să fie transferate mașini de la un parc auto la altul și să nu fie înregistrate imediat. Nu că mă laud, dar știi și tu Mircea faptul că ne-a mers foarte bine în ultimii cinci ani și avem deja șapte reprezentanțe în tot Bucureștiul și zonele Tot în ideea asta, am băgat peste 100.000 de euro într-un sistem din ăsta informatic de securitate și ar trebui să știu unde se află orice mașină, în orice moment al zilei.
  • Știu, Dane, că ai făcut o căruță de bani. Nu trebuie să-mi spui! spuse Mircea Dumitrescu râzând.
  • Nu despre asta e vorba. Revenind la poveste. După vreo 3 ore m-a sunat iar contabila și mi-a spus că a făcut toate verificările împreună cu celelalte fete din departamentul contabil, dar și cu oamenii de la serviciu de securitate și că în continuare lipseau astea patru mașini. Valoarea lor e de aproximativ 380.000 de euro.
  • Pfff, sunt ceva bani, adăugă avocatul trăgând din țigara care ajunsese aproape la filtru.
  • În momentul ăla am sunat eu la firma de securitate și, după ce au verificat toată baza de date, mi s-a spus că toate cele patru mașini au fost preluate din reprezentanță, la diverse intervale destul de mari de timp, de către Alexandru Adrian, directorul departamentului de vânzări cu care lucrez din anul 2002, un tip senzațional din toate punctele de vedere.
  • Așa. Păi și ați discutat cu băiatul ăsta? Poate le-a vândut și ați încasat și banii între timp, spuse Andrei și duse la gură ceașca albă plină cu cafea.
  • Stai să vezi! Nu te grăbi, tinere! se rățoi Dan Marcu și mai luă o gură de coniac. Marți seara, când am vorbit cu el la telefon, era plecat la Îl trimisesem eu, ca să preia un lot de 100 de mașini de acolo pe care l-am cumpărat la o licitație. A rămas că ne vedem miercuri, însă de miercuri nu a mai venit la birou.
  • E clară treaba, spuse avocatul Mircea Cred că acum o săptămână am purtat o discuție cu niște clienți de-ai noștri foarte vechi care au fost păgubiți chiar de către contabilul lor cu o sumă considerabilă pe care, între timp, îl mai și nășiseră.
  • Da, au pierdut săracii aproximativ 000 de euro, interveni și Andrei.
  • Bani pe care știi cum i-a cheltuit finul? La casino, vacanțe cu amanta prin te miri ce insule și și-a cumpărat o mașină de vreo 000 de euro, el care avea un salariu de 10.000 de lei pe lună. Nici nu-i duce capul, continuă Mircea Dumitrescu râzând.
  • Revenind la Alexandru, spuse Dan Marcu pufăind din Ce să vă spun, nici până acum nu pot să-mi revin! Un băiat pe care l-am crescut ca pe copilul meu și cu care am evoluat fantastic. Avea un fler în vânzări… ceva de nedescris! S-ar fi putut scrie cărți despre el. Mirceo, vindea mașini cum vezi în filmele americane! Ca să nu-ți mai zic și faptul că îi murise și taică-so de când era mic. Și asta m-a sensibilizat foarte tare, pentru că știi că și eu mi-am pierdut tatăl când aveam 10 ani.
  • Da, Dane, te cred, dar să lăsăm poveștile și să ne întoarcem la realitate! Bun sau mai puțin bun, băiatul ăsta te-a păgubit de aproape 400.000 de euro. Haide să vedem ce putem face de acum înainte și să încercăm să recuperăm măcar o parte din pagubă. Ai luat legătura cu el? Știi măcar unde e? Ne putem trezi că băiatul papă banii pe la Monaco cu te miri ce domnișorică și sunt banii tăi munciți!
  • Stai așa să termin!
  • Te rog!
  • Ieri seară, văzând că nu vine la birou, am chemat tot departamentul de vânzări și le-am spus oamenilor că îi suspectez că au complotat împreună cu Alexandru și că le voi cere tuturor banii. Le-am zis deja că am vorbit cu o firmă de avocați și că o să încep demersurile. În momentul ăla, Denisa, o tânără pe care am angajat-o acum șase luni de zile a început să plângă și mi-a zis că, de fapt, Alexandru avea mari probleme cu drogurile și că, în ultima perioadă, lipsea din ce în ce mai des de la birou.
  • Păi și tu abia acum ai aflat mă Dane că ăsta lipsea?
  • Mirceo, aveam cea mai mare încredere în el! Era omul meu de bază. El trebuia să-mi verifice Plus de asta, am avut cifre extraordinare anii trecuți. Nu puteam să mă gândesc la așa ceva. Efectiv nu știu cum a putut să coordoneze atât de bine, ținând cont de toată situația asta.
  • E clar Pe el nu l-a mai verificat nimeni și și-a făcut omul de cap!
  • Exact asta s-a întâmplat! De asta am apelat la tine pentru că te-ai confruntat cu o grămadă de spețe până acum și ai experiență extraordinar de mare. Nu știu ce să fac acum, asta e I-am mai dat și o grămadă de prime. Chiar la începutul anului, pentru vânzările de anul trecut, i-am dat un bonus de 50.000 de euro. Cine mai dă atâția bani în ziua de azi, Mirceo? Cine? Chiar nu meritam una ca asta, îți spun sincer…
  • Așa. Să revenim la ce ne interesează. Păi și fetele ăstea ți-au zis unde ar putea să fie? Știm ceva despre el? Avea bunuri? Trebuie să începem demersurile cât mai repede. La spusele avocatului, Dan Marcu mai luă o gură de coniac și lăsă privirea în jos prefăcându-se că își studia pantofii de culoare gri deschis, din piele întoarsă, pe care plătise câteva sute de euro cu câteva luni înainte.
  • E Ți-au zis că a plecat prin vreo insulă ceva, nu? spuse avocatul.
  • De asta sunt așa de devastat. E mort!
  • Cum să fie mort? întrebară cei doi avocați în cor, de parcă ar fi fost la o scenetă.
  • Acum o oră a plecat contabila de la mine și mi-a spus că pe Alexandru l-au găsit de dimineață mort, în apartamentul lui de pe Șoseaua Nordului. A făcut infarct. E foarte probabil de la cocaina pe care a prizat-o cu o seară înainte. Era urmărit de câteva luni de zile de procurori.
  • Doamne! Povestea asta ar trebui să fie pe ecranele de la Hollywood! spuse Mircea Dumitrescu, care încerca să-și acopere zâmbetul.
  • Asta e situația. De asta v-am chemat la mine, pentru că aș vrea să formulez o plângere penală. Nu știu exact pentru ce, dar mă gândesc că sunt foarte multe infracțiuni pe care le-a săvârșit dragul meu Alexandru.
  • Plângere penală, plângere penală, dar împotriva cui? continuă Mircea Dumitrescu ușor ironic.
  • Păi, împotriva lui Alexandru nu? Vreau să recuperez banii ăștia. Chiar dacă am ținut la el sunt aproape 400.000 de euro. Ce să fac acum? Crezi că nu e bine să mai fac asta?
  • Prietene drag, din păcate, nu ai această
  • Cum așa? Păi și cu banii ăia cum rămâne?
  • Are dreptate maestrul! Decesul este o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, continuă și Andrei.
  • Adică, mai pe înțelesul tuturor, moartea scapă omul de orice, nu? spuse clientul întristat.
  • Omul da, dar sufletul nu! Lasă dracului răspunderea asta penală! Cred că ce re- mușcări sunt pe sufletul copilului ăluia!… Doar el știe pe acolo, pe unde o fi, de ce și cum va răspunde în fața Lui Dumnezeu! continuă Mircea Dumitrescu, în timp ce se ridică de la masă.
  • Așa este! O să consider că am făcut o pomană de 400 000 de euro! zise Dan Marcu mimând un zâmbet.