Amfibolie

Stai sub un copac în care cântă o pasăre,

dar, oricât te-ai strădui, nu vezi pasărea.

De unde știi tu că nu este copacul

cel care cântă?

 

 

Tăcerea

Să punem, Doamne, de-un poem!

Un necredincios spunea că rugăciunea e o lipsă de respect

pentru că înseamnă să vorbești cu Dumnezeu neîntrebat,

dimpotrivă: eu cred că rugăciunea e răspunsul la întrebarea primordială Adame, unde

ești?

la care n-a reușit încă nimeni să răspundă, după atâtea veacuri de rugăciune.

 

Viața asta, așa scurtă și nedeslușită cum e ea (sau tocmai de aceea),

e ciorna pe care Dumnezeu ne scrie sufletul ca să ni-l treacă apoi pe curat,

în viața de după moarte.

Dacă e așa, atunci poezia este traducerea într-o limbă omenească a tăcerii lui

Dumnezeu,

între rugăciune și poezie eu nu văd nicio diferență,

atâta doar că poezia e rugăciune la rece,

iar rugăciunea — poezie la cald.

De aceea, de fiecare dată când mai pun de câte-un poem, cum aș pune de mămăligă,

pun foc sub cerul negru tuci și amestec bine și norii și stelele

să nu iasă cu cocoloașe,

îmi pun urechea pe pieptul nopții să-L ascult pe Dumnezeu cum tace, tace mâlc,

o tăcere care face cât o mie de cuvinte (așa se spune, nu?)

și tocmai mia asta de cuvinte o iau eu și o traduc pe românește,

apoi ți-o dau ție pe sub mână, discret, să nu mă vadă cineva,

ca pe o carte interzisă,

ca pe o invitație la nemurire

când Îl prindem pe Dumnezeu de-un picior și nu mai vrem să-I dăm drumul,

ne ținem strâns de El până șchioapătă

și zburăm, așa agățați, sus, sus de tot,

noi, care pe heruvimi cu taină închipuim.

 

Ai îmbătrânit, Doamne?

Oi fi și surzit tot așteptând să-Ți spunem noi unde suntem,

oi fi obosit să tot alergi după noi, încolo și încoace,

ca după un zmeu care nu mai vrea să coboare odată cu picioarele pe pământ, beat de

toate vânturile,

Ți S-au rupt opincile, Doamne — nu Te dor picioarele? –

acum nu Ți-ar mai ajunge o zi,

ci un veac să Te odihnești.

Pun pariu că nu aveai barba asta albă până să-l faci pe om,

noi Ți-am scos peri albi,

primul fir alb a apărut atunci, în Grădina Raiului, când îl pierduseși pe Adam și Te-ai

speriat

cum se sperie orice părinte când nu-și mai găsește copilul,

o spaimă de moarte,

de moarte, cu adevărat, căci, până la urmă,

din asta Ți S-a tras și moartea.

Doamne, ești bătrân înainte de vreme…

 

Ia-mă de mână, Doamne, și copilărește-Te cu mine –

aici sunt (nu mă vezi?), să punem împreună de-un poem,

eu nu-Ți întind, indolent și într-o doară, abia catadicsind, un deget,

nici nu Te las să Te tot întinzi după mâna mea cinci veacuri, până faci întindere,

ca acel Adam necioplit pe cerul lui Michelangelo,

ci Îți dăruiesc toată mâna, cu palma în sus

ca pentru cerșit.

 

Tăcerea Ta e atât de asurzitoare că nu pot să-mi aud nici măcar

gândurile.