ZIDIRI ÎN ASFINȚIT

Spre asfințit,

cărarea mă poartă

prin amăgiri deșarte,

ce se desprind din înnourări

proiectate într-un univers paralel.

Spre asfințit,

cobor pe trepte-n izbăvire

cu strălucirea unui curcubeu de seară,

fluturând un steag de catifea,

un steag de pace

cu inima și sufletul,

zidite într-un vis din humă.

Spre asfințit,

mă poartă pașii

cu alai de toamnă târzie,

trâmbițând sosirea iernii.

Spre asfințit,

iarna se ițește în argintul vremii

dezlănțuind ninsorile

cuibărite într-un chip de lut

și geruind o inimă fierbinte

într-o iarnă de ocnaș.

Spre asfințit,

timpul tace

și-n balansoarul nopții,

un suflet se așază în căușul subțiat.

Se face frig,

iar pe cărarea vieții,

o humă adoarme

într-o umbră argintată în iarnă,

ninsorind tăceri risipite.

Spre asfințit mă îndrept

și caut clipa din amurg

într-un ungher ce s-a pierdut.

 

MI-E TOAMNĂ ȘI FRIG

Mă plouă cu gânduri fugare,

Mi-e toamnă și frig

Și merg prin pustiul rece…

Mi-e teamă de nori de furtună

Și strig să m-auzi,

Să mă acoperi cu brațele tale

Și să-mi spui,

Că sunt vară în toamnă,

Că ard în culoare de primăvară

Și sunt albă în asfințitul iernii…

Mi-e dor, mi-e târziu…

Vânduți sunt macii albaștri

Pe boabe de lacrimi înghețate,

Și nu m-auzi!

Îmi ești în gând,

Ești gândul din suflet…

Mă prăvălesc pe corzile inimii

Răsucindu-mi sângeriul vis.

i-e toamnă și frig…

Mă strâng ca un câine

Și urlu cu ochii la lună.

E noapte și nimeni n-aude strigătul meu!

 

 

 

CÂNTECUL PLOII

Auzi cum cântă ploaia?

În ritmul alert

Mă plouă și-n suflet

Cu picături gălăgioase,

Frânturi dintr-un cântec așteptat…

 

Și-ți povesteam,

Că frunzele au murit

Din pădurea de argint

Ce se întindea la marginea sufletului meu…

Iar tu mă ascultai,

Pierdut și nehotărât,

M-ai așteptat prea mult

Să-ți spun povestea

Stinsă în ochii adânci și frumoși.

Am plâns amândoi

 

 

VOIAM SĂ ȘTII

Voiam să-ți spun că ninge peste trup, mereu,

Că cerul e livid și fulgii cad prin sită

Și flori de gheață se ițesc în suflet greu

Și că mi-e somn târziu în iarnă nelipsită.

 

Voiam să știi că doruri ard ninsoarea nopții,

Că nu-mi găsesc culcuș în tristele zăpezi

Și că-mi îngrop deșertăciuni în albul sorții

Și-ngheț pe uscăciuni priviri de huhurezi.

 

Și iar voiam să știi că iarna asta doare

Ninsoarea viscolind doar gânduri să dezlege,

Că-n brațele fierbinți și-n visuri cu-arătare,

Să-mi dezmorțești simțiri născute într-o lege.

 

Voiam să știi că nu-mi mai este frică-n noapte,

Că albul iernii a cernut-o-n flori de gheață,

Că ninge trist peste mesteceni rupți în șoapte

Și că mă stinge curcubeu pierdut prin ceață.

 

Și aș mai vrea să-ți spun că inima mă doare,

Mă strânge ca-ntr-un brâu tivit cu raze dalbe

Și parcă nu e timp în răsărit de soare,

Când cad nămeții argintii desprinși din salbe.

 

Voiam din nou să știi, că mă ninge cerul tot

Și că-n suflet cad ninsori, năvălind ca-ntr-un potop!

 

 

TIMPUL HUMII

Mă mângâia în asfințit o tresărire,

Mă săruta cu stropi de rouă argintată

Și cu nesaț mă pogoram ca-ntr-o-mplinire

Tivită în ogor cu humă cuvântată.

 

Îmi tresăreau înspre apus în fantezie

Vecernii, pe altare-n rugi neîmplinite

Și așezate-n gânduri pline-n frenezie,

Cerneau printre vâltori otrăvuri aromite.

 

Mai plâng în vers păduri uscate de mesteceni

Și tremură în dans fantomele din codri,

Suspină ne-nțelese brațe verzi de cetini,

Spunându-ne povești cu neuitații lotri.

 

Un paradis visez în asfințit de iarnă

Și strâng în slovele pierdute ploi de vară,

Cu ochiul visător și strâns într-o lucarnă,

Tot caut cerul meu și nu e prima oară.

 

Și trece anotimpul, și cerne-n asfințit

Un timp al humii aspre, iertată c-a mințit!