Strigăt la început de primăvară

Într-un pahar de Chianti văd neagră așteptarea

A unei iluzii care să-mi deschidă ușa ferecată

Făr’ de cuvinte dulce poate fi iertarea

În primăvara asta, ce lesne se arată.

 

Mi se-mpăienjenesc ochii în fanta de lumină

Și cred că de acolo începe universul

Cu sclipiri de val și cer cu lună plină

Poeziei calde, să i se-audă abia șoptit, versul.

 

Dar rămân pe aici,doar eu și paharul

Vinul a fugit tiptil în strugurii din vii

Și disperat ca vraciul care și-a pierdut harul

Strig bacovian de simplu: Nu mai veni!

 

 

 

Nocturnă pe clapele negre ale pianului

Am obosit așteptâd zorii

În noaptea asta de gheaţă și de fum

Măcar un răsărit pe care să-l acopere norii

După ce-a luminat puțin gropile din drum.

 

Întunericul s-așează peste tot, temeinic

Liniștea nopții sună trist ca o pavană

Lumina lunii este-un vis vremelnic

Care adună haotic jivinele-n savană.

 

O stea ar fi o palidă speranță

În rătăcite puncte cardinale

Căci raza ei în ultimă instanță

Va arăta zilei de mâine o neștiută cale.

 

 

Lacăte de flori

M-am gândit așa, în geana serii violete

Dacă-n loc de lacăte, ușile s-ar închide cu flori

Nu le-ar mai fi foame și nici sete

Celor obosiţi de drumuri umilii călători.

 

Ce lacate avem pentru a le deschide cu o floare

De mac,de crin sau roșu trandafir?

Ce-au adunat în ele atâta soare

Și-apoi să-nchidem ușa cu un singur fir.

 

Vom zăvorî trecutul întunecat-cețos

În hrube adânci pictate cu-albastru mucegai

Să păstrăm în prag, la ușă, doar ce a fost frumos,

Iar înăutru, un pat cu flori și frunze în care tu să stai.

 

 

Cadou egoist

Mai păstrez pentru tine un petec de vis

O lacrimă uitată prelinsă în zăpadă

Pleoapele de-o viață s-au închis

Ochii sătui de noapte refuză să mai vadă.

Este o iarnă pe aici venită din Siberii

Lumile toate, în mine s-au închis

 

Cad din cer iubiri sau vaste imperii

Și te-nvelesc pe tine cu’n petec dintr-un vis.

 

 

Îndoielnică veșnicie

Ne știm de veacuri în macii de pe câmpuri

Învelind norii cu cântece și vise

Adormind haotic pe un căpătâi de gânduri

Noi cei care vedem lumea cu pleoapele închise.

 

Mai întâlnim prin vremuri vreo palidă stafie

Și parcă seamănă cu viața noastră dusă

Strângem petale oarbe în neagra cutie

Ce la răscruce, cu grijă trebuie pusă.

 

Munții, pădurile în pietre vor ŕămâne

Pe unde am călcat, așa, ca uriașii

Dumnezeu, o eră glaciară poate să amâne,

Pentru ca o clipă, în lut să ne păstreze pașii.

 

 

Tango în pustiu

Cu tine… totul a murit

Nu mai este zi, ci numai noapte

Mi se pare că nici nu ai trăit

Ai fost doar o fantomă din gânduri și din șoapte.

 

Trandafirii sunt numai spini

Chiar și grădina este moartă

Doar oamenii sunt tot așa de plini

De ură pe viață și pe soartă.

 

N-ai fost niciodată pe aici

Nimic nu îmi vorbește despre tine

Drumul spre mine e tăiat de negre pisici

Doar vântul, nebunu’, ajunge pe la mine.

 

Da… cu tine, totul a murit

Nu mai este zi, ci numai noapte

Pe aici, niciodată n-ai trăit

Ai fost numai fantoma din gânduri și din șoapte.

 

 

Gânduri lacustre

Plouă stângaci pe case și în noi

Diluviu, dar nesaturând pământul

Ar trebui o sută de ani să fie ploi

Doar apă, fără ca să sufle vântul.

 

Vom păși pe ape ca așteptatul

Christ Sau ne vom scufunda spre Atlantide

Vom trăi pe un recif ca într-un chist

Dresând căluți de mare pentru sălbatice coride.

 

Iar când uscatul va învinge marea

Vom face sălașuri din oase de balene

Și ca monedă de schimb vom da sarea

Pentru un veac de liniște și lene.

 

 

 

De-ar fi să ne-ntâlnim…

De-ar fi să ne-ntâlnim vreodată, așa, întâmplător

Pe strada cu borduri și trotuarele tocite

Noi, care avem doar un trecut și niciun viitor

Îmbrățișări uitate în visuri sterpe și neîmplinite.

 

Vom privi doar spre noaptea din pământ

Stăpânind amarnic elanuri în adânci tăceri

Lăsând între noi pustiuri și mult vânt

Ce mătură-n Siberii, ce a fost până mai ieri.

 

Viața merge ‘nainte croind mereu cărări noi

Spre ținte înalte lovind ușor, chiar infinitul

Dar nu are sens când n-o împărțim la doi

Luând medicamente s-amânăm sfârșitul.

 

De-ar fi să ne-ntâlnim, așa, vreodată întâmplător

Pe strada cu borduri și trotuarele tocite

Noi, care avem doar un trecut și niciun viitor

Îmbrățișări uitate în visuri sterpe și neîmplinite.