Numărând pe 1, 2, 3… Retrospective, plec în căutarea inspiraţiei pentru numărul 10
al Revistei de cultură Vâlcea Literară (respectiv numărul 4 al retrospectivei) și îl prind pe
Minulescu, „…Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit”, aruncând zarul creaţiei: „Am
plecat…/ Necunoscutul mi-a zis: „Vino, te aștept”./ Am plecat în explorarea unor semne
de-ntrebare” (în Alea jacta est). Iar dacă „zarul a fost aruncat” în interbelicul literaturii,
de unde Camil Petrescu ne mărturisește: „Întâia oară, brusc, fără să știu,/ De dincolo de
lucruri am văzut ideea”, „Căci scrisul tot/ E doar gândire veșted conservată/ Și-nchisă
subt formule și subt chei” (în Ideea), tot poezia este și de această dată cea care îmi face cu
mâna, căci zarul se oprește la Când toate trec și-mbătrânesc, manifest artistic al simbolismului macedonskian: „O! poezie, pe când toate în lume trec și-mbătrânesc/…/ În mineiar te regăsesc,/…/ Tot coborând și printre oameni și rencepând să răscolești,/ O! Poezie,/Tu singură nu-mbătrânești.”
Să „răscolim” întru nemurire, așadar, creaţiile lirice din paginile Revistei de cultură
Vâlcea Literară, nr.2/2021, de unde Gabriele Ana Bălan „s-a împăcat cu sine nu mai
fuge”, „a scăpat de povara coroanei de spini”, căci dincolo de masca muzei poeta își asumă
creaţia: „poezia mai poate zâmbi” (în O mască, pg. 67). Este o asumare raţională, con-
știentă: „poetele ies din flori cu mitraliere/ îndreptate spre istoria literaturii virtuale” a
rolului poetului în trecerea sa prin lume, ireversibilitatea temporală fiind esenţa filosofică
a universului poetic descris în Frunza de argint: „mă lupt cu o frunză de timp/…/ mâna
desenează o frunză de argint/ zburând prin copacul timpului/ nu de zeul poeţilor mă
tem/ ci de frunzele pierdute”. Aspiraţia la infinit, la sacru, se regăsește în primul vers din
Cer: „am lăsat o fereastră deschisă”, pentru ca apoi mesajul poetic să se focuseze pe câmpul semantic al scrisului: „mă recunoaște mașina de scris”, enumeraţia fiind unul dintre
mijloacele artistice utilizate pentru crearea elementelor-simbol ale textului: „o călimară,
un toc”; „am lăsat pe masă un caiet/ și o mână să scrie”. Limbajul abstract, dar plin de
semnificaţii, se regăsește și în poezia M-am dus să trăiesc mai departe (pg. 66) în care
imaginea artistului în căutarea sinelui, a drumului propriei definiri, a descoperirii esenţei
sale poetice devine pilonul principal: „lipsesc fragmente importante din viaţa mea/ tăiate
la montaj sau pur și simplu uitate de scenarist/ pe o coală albă de hârtie”. Din această
viziune viaţă-film nu lipsește criticul: „în final am cerut părerea criticului/ nu-ţi lipsește
nimic mi-a răspuns/ răsfoind un papirus/ ești doar un actor mediocru!”.
Imaginea poetului se schimbă în viziunea lui Emilian Marcu, se asimilează grădinarului care sădește „seminţe de necunoscute mirodenii” pentru a crea artă: „E singurul
punct de sprijin din Univers: arta lui” (în Printre manuscrisele vechi, nr. 2/2021, pg.58).
Este vorba despre o dedicare totală, poetul-grădinar devine totuna cu însăși creaţia sa
„Arta Grădinarului cu propria-i muncă se confundă”, harul scrisului deţine rangul divin: „Îngerul intră în partea vorbită a gestului,/ În umbra cuvântului magic, a aurei pe
hârtie”, datoria poetului fiind aceea de a actualiza cuvântul, de a-l aduce în prim-plan
în lupta cu timpul și cu uitarea: „Printre manuscrisele vechi, rune de timpuri uitate,/
Unde iubirile veșnice, proaspete se lasă ochiului pradă,/ Grădinarul cultivă seminţe de
mirodenii uitate”. Universul însuși este supravegheat de creatorul-grădinar în poezia O
imensitate de semne cerești: „Sub misterioasa boltă, Grădinarul/ Priveghează înnoptate
mistere”, fără pretenţia de a desluși tainele cosmice: „un platou fără nume printre cronici
de rând”, misiunea poetului dovedindu-se dificilă, zborul său creativ fiind îngreunat de
povara trecerii anilor, căci dincolo de creaţie e omul într-o permanentă căutare a eului:
„Atâta cât, de-acum, zăpezile-n derivă/ Vor poposi, greoi, pe tâmple tot mai des/…/ Voi
cerceta un zbor de pasăre-n aprinderi/ Ce se întoarce-n ou ca-ntr-un știut păcat” (în
Atâta cât zăpezile). Totuși, înţelepciunea se câștigă odată cu vârsta, dar zbuciumul poetic
nu se definitivează în timp: „O, cât apus se simte mai aproape/ De tot ce e și toate câte au
fost./…/ Abia de-am înţeles al lumii rost!/ …/ Abia de știu ce n-am știut, se pare/ Că un
copil din visul meu tot moare.” (în O, cât apus, pg. 62)
Poetul, în viziunea lui Dragoș G. Călinescu, este cel care nu doar caută cuvântul, ci
încearcă să vadă dincolo de limitele umanului: „Pietrele din mine sunt eliminate/ Prin
geamurile laterale/ Las trase obloanele retinei” (în Cuvânt, pg.55, nr.2/2021), dar mai ales
reușește să treacă parapetul simplelor gânduri nu doar în căutarea ideii, a cunoașterii
vieţii, ci a cunoașterii universale ce implică sentimentul, sensibilitatea artistică: „Trădarea
fiecărei pagini/ Mi se citește pe chip/ Norocul meu este că somnul mi-a adormit în braţe”
(în Parapet, pg.54), spiritualul fiind esenţa zborului creativ: ”Pot să zbor cu inimile/ În
mijlocul Cerului polar,/ Toate pendulele ucid.” (în Falezele somnului). Imaginarul poetic
surprinde, diversificat, ipostaze ale scrisului: „Ne întrecem/ Și atingem toate clopotele,/
Venele se cutremură cu fiecare peniţă” (în Doar macii au buzele roșii), în toată profunzimea sa, căci dincolo de gânduri ideile sunt cele care înfloresc: ”Se vor topi cetăţile sub
răsuflarea rece a zidurilor,/ Din spatele pașilor de mamă/ Pietrele gândurilor vor înflori,
azi” (în Din martie), dar și ipostaze ale creativităţii eului liric călinescian: Mâinile prăfuite
ale mării/ Au adormit în strânsoarea tâmplelor,/ Câteva picături de așteptare se hrănesc
cu gândurile uitării.” (în parapetismul Timpul se spală pe dinţi). Dacă în parapetisme
mesajul liric este cuprins în cele 3 versuri specifice, în gogyoka universul poetic se extinde la 5, iar timpul trecător își face simţită prezenţa și aici, viaţa și moartea fiind simple
coordonate existenţiale în mâini de copii: „La etajul meu/ moartea s-a născut pentru a
doua oară/ copii se joacă cu nisipul din clepsidră/ aroma ceaiului verde/ aprinde ceaţa
luminilor universului.” (pg. 55)
Într-un salt ideatic prin paginile Revistei de cultură Vâlcea Literară nr.2/2021
descoperim Dialogurile nocturne ale lui Nicolae Nistor de la pagina 111, în care poezia
transcende timpul: „Poezia mea nu are somn nu obosește ca mine și aleargă aleargă/ să-l
prindă pe Dumnezeu ascuns în imagini”, ea „vine din umbra unei alei părăsite/ în care
numai noaptea trece un tramvai luminat”, căci inspiraţia nocturnă nu este altceva decât
suflul luminos al creaţiei: „atunci apare vocea lui Dumnezeu care ne luminează”, discursul liric fiind concentrat pe iubirea manifestată prin artă și poezia ca iubire: „iubirea este
poezie cu miros de fericire”. Iubirea nu este altceva decât Fericire în valuri (pg.112), iar
atemporalul nu există decât in firele de nisip: „număr firele de nisip nemuritoare/ pentru
că aici nu există timp/ doar iubire în valuri de fericire”, o iubire din care răzbate omul, cel
care „vrea să fie gol și după naștere” (în Născuţi din aceeași coastă, pg.111), femeia fiind
muza declarată în acest text liric ce capătă forma unui monolog adresat: „draga mea/
suntem născuţi din aceeași coastă/ pentru că numai femeia poate să nască/ și să povestească despre iubire”. Poezia devine, astfel, în concepţia poetului Nicolae Nistor, nu doar
un produs al divinului și al iubirii, ci „o fortăreaţă” salvatoare, iar poetul este meșterul
creator al Calului troian (pg.112-113, nr.2/2021): „cineva s-a strecurat în poezie/ pe un
cal invizibil/ care aleargă în istorie pentru salvarea iubirii”.
Ar fi multe de spus și de explorat despre cei care semnează în paginile acestei reviste
vâlcene de literatură, dar mă voi opri aici, cu convingerea că retrospectiva va continua
și că nici un nume publicat nu va scăpa de peniţa mea, cu excepţia subsemnatei, ce vă
creionează a ei mărturisire: Eu doar aștept cuminte ca timpul să semneze pentru mine…
(Naty Ela)