Casa părăsită

Tristă casă veche, părăsită,
Ascunsă în tufișuri și grele buruieni,
Îți ferești fața de prințesă amar îmbătrânită
Pe drumul vechi ce duce spre poeni.


Parcă mai ieri în curtea largă se auzeau copii
Cu cămăși albe și ochii cristalini,
În curcubeu curat ploaia își arunca stropii
Potolind setea din oameni și grădini.


Acum peste tot a năpădit pustiul,
Văntul prin geamurile lipsă urlă a prohod,
Perdele vechi, îngălbenite își scutură pliul
Speriind pârșii ce șovăielnic se ascund în pod.


În poartă a crescut o salcie mare
Ca un lacăt pus de Dumnezeu
Sub fânar așteaptă vechile care
Obosite continuu, de drumul lor cel greu.


Plâng bătrânii copii privind la vechile icoane
Înnodând dureri în lacrimi și cuvinte,
Dar toate acestea sunt doar false toane,
Când urmele părintești sunt palide morminte.

 

 


Interior pustiu
Camera e goală fără tine
Și chiar parfumul tău s-a dus
Ploile lumii cad acum pe mine,
Eu sunt pe aici, dar parcă nu-s.


Un scaun gol mai am în mine
De unde ai plecat demult în lumi de gheață
Întunericul desenează umbre line
Pe aici,pe unde a fost odată viață.


Focul din cămin îmi spune că e iarnă,
În mine viața a săpat un groaznic hău,
Zăpezile lumii trec pe aici să cearnă
Stele reci de gheață pe surâsul tău.

 

 


Calul nimănui
Parcă scăpat din chingile de foc
De la cerescul car al Sfântului Ilie
Aleargă ca un gând când grânele se coc
Și orizonturile le adună ‘ntr-o stihie.


Vine în goană, stârnind pe drumuri praful,
Cătând mereu o poartă deschisă cât mai larg
Unde un om să-l lase într-un staul
Să-și odihnească trupul, acolo, obositul șarg.


Dar porțile-s închise cu ruginite fiare
Geamurile sunt negre ca ochii unui orb
Bietul cal tânjește acum la cereștile care
Cu care să își plimbe
Sfântul cel hrănit de un corb.

 

 


Toamnă fără rost
Se stinge satul în neguri turbate,
Cei care au pus porumbii nu mai sunt,
Găleata fântânii degeaba se zbate,
Pustiul toamnei așează giulgiu pe pământ.


Mai zburdă-un miel prin poiana mare,
Dar plânge surd ca un timid orfan,
Pe drumul din luncă nu se mai aud care
Să ducă acasă rodul șubredului an.


Bătrânii s-ascund în scunde cămăruțe
Și mai înșală viața cu o zi
Rugând șoptit pe Dumnezeu să-i cruțe
De relele păcate – nu pe ei, ci pe copii.

 

 


O singură cafea
Amară este cafeaua dimineața,
Când singur vezi roșul răsărit.
Din negura nopții nu s-a risipit ceața,
Lumina zilei parcă n-a venit.


Aburii din ceașcă mă cheamă la visare
Aș vrea măcar cu gândul să fim doi,
Toamna pe o plajă, lâng-o mare,
S-aninăm verzi frunze în toți copacii goi.