Cu mult timp în urmă, în secolul al XVIII-lea, un mare și idiosincratic apărător al literaturii, Samuel Johnson, scria în prefața lui Dicționarului limbii engleze: „Cea mai mare glorie a unui popor se naște din scriitorii săi.” O teză neobișnuită, chiar și atunci. Uneori, am fost întrebat ce face un scriitor. Ar trebui să te naști într-un moment în care Dostoievski și Tolstoi și Cehov ar putea încă să te inspire și să fii un influencer.” Dar indiferent ce îți vine în minte când ai întrebat despre scriitorul ideal, răspunsul nu este niciodată exhaustiv.

Marii scriitori creează o lume nouă, unică, individuală – prin imaginație, printr-un limbaj convingător, prin meșteșug – și răspund unei lumi pe care o împărtășesc cu al- ții, care este necunoscută sau de neînțeles pentru mulți oameni prinși în universul lor. Numiți-i istorie sau spuneți-i societate. Scriitorii cu adevărat valoroși sunt conștiința noastră, compasiunea, cunoștințele noastre. Literatura este cunoaștere, oricum este de- scrisă – ca orice și orișicum ea este cunoaștere. Dar totuși, ea este încă una dintre cele mai importante moduri de a înțelege lumea. Scriitorii buni înțeleg multe despre complexitate, despre complexitatea societății, viața privată, dependența de familie și sentimente, despre puterea Erosului, despre nivelurile inferioare ale sentimentului și al luptei.

În cultura noastră – de multe ori degenerată – suntem rapid seduși să simplificăm realitatea și să ignorăm înțelepciunea. Există multă înțelepciune în moștenirea prețioasă a literaturii, a literaturii mondiale, care poate continua să ne învețe, care aduce o contri- buție indispensabilă umanității noastre prin articularea unei viziuni complexe asupra sentimentelor și contradicțiilor umane, fără de care nu există, nu poate exista, literatură și istorie. Literatura este o formă de responsabilitate – față de literatura însăși și față de societate. Înțeleg literatura în sens normativ, ca fiind una care stabilește și apără standarde înalte. Înțeleg și societatea în sens normativ. S-ar putea spune că marii scriitori, scriind sincer despre societatea lor, evocă noțiuni de dreptate și veridicitate pe care avem dreptul, ba datoria, să le susținem. Un scriitor care se găsește sedus de literatură se preocupă în mod firesc de problemele morale, de întrebarea ce a fost drept și nedrept, ce a fost mai bun sau mai rău, ce era respingător, ce era admirabil sau ce era deplorabil. Scriitorii serioși se ocupă în mod specific de problemele morale. Ei spun povești. Ne evocă uma- nitatea în povești cu care ne putem identifica, chiar dacă personajele ne sunt străine. Ele ne stimulează imaginația. Poveștile lor însoțesc și adâncesc compasiunea noastră. Ele formează judecata noastră morală.

Când vorbesc despre narațiune, vreau să spun că povestea are o formă – un început, un mijloc (adică o dezvoltare) și un sfârșit. Fiecare scriitor vrea să spună multe povești, dar este clar că nu toate poveștile pot fi spuse – mai ales nu toate deodată. Trebuie să facem o selecție. Arta scriitorului este de a exprima mult în această poveste, în acest pasaj, în această perioadă de timp, în acest spațiu geografic. Persoana care gândește moral percepe anumite lucruri. Când facem judecăți morale, nu spunem doar: una este mai bună decât alta. Noi spunem că este mai important. Ordonăm abundența copleșitoare și asemănarea lucrurilor cu prețul de a ignora sau de a ne întoarce spatele la majoritatea a ceea ce se întâmplă în lume.

Judecățile morale se bazează pe capacitatea noastră de a percepe, o abilitate care este dată în mod natural, dar care poate fi extinsă. Poate că este începutul înțelepciunii și al smereniei să ne plecăm în fața gândului devastator că totul se întâmplă simultan și că murim în termeni morali. Poeții care nu cred cu adevărat în a spune povești pot găsi această realizare mai ușoară. Fernando Pessoa a scris în „Cartea neliniștii”: Am observat că întotdeauna mă gândesc la două lucruri în același timp și le acord atenție. Cred că toți oamenii sunt puțin așa… Pentru mine este cazul. că cele două realități cărora le acord atenție au sens egal. Aceasta este originalitatea mea. Poate aici se află și tragedia mea și comedia ei. Da, toți oamenii sunt puțin așa – dar această „atenție dublă” este o atitudine obositoare de adoptat pentru o lungă perioadă de timp. Este firesc ca oamenii să reducă complexitatea sentimentelor și gândurilor lor și să se țină departe ceea ce se află în afara experienței lor imediate. Nu este această apărare a unei conștiințe extinse care percepe mai mult decât ceea ce se întâmplă în acest moment și în acest unic se află centrul percepției noastre neclare despre rău și capacitatea nelimitată a oamenilor de a face rău? Pentru că, fără îndoială, există lucruri care nu deprimă, ci încântă, este întotdeauna un mister că există atâta mizerie și rău. O mare parte din literatură și toate acele considerații care încearcă să se desprindă de narațiune și să devină pur abstracte se întreabă: De ce există răul? De ce oamenii se trădează și se ucid între ei? De ce trebuie să sufere oamenii nevinovați?

Poate că întrebarea ar trebui formulată diferit: De ce nu este răul peste tot? Mai precis, de ce există aici și colo, dar nu peste tot? Și ce ar trebui să facem noi cei care nu suntem afectați de asta? Când Voltaire a auzit de cutremurul care a distrus Lisabona în 1755, a fost șocat de incapacitatea sa de a percepe ce se întâmplă în altă parte. „Lisabona este în ruine”, a scris el, „dar aici, la Paris, dansăm”.

Pentru oamenii secolului al XX-lea, epoca genocidului nu ar trebui să fie nici paradoxală, nici surprinzătoare, că cineva poate reacționa cu indiferență la ceea ce se întâmplă în alt loc în același timp. Nu face parte din structura de bază a experienței faptul că „acum” apare atât „aici”, cât și „acolo”? Cu toate acestea, susțin că putem fi la fel de sur- prinși de inadecvarea răspunsului nostru la simultaneitatea diverselor sortimente umane, așa cum a fost Voltaire în urmă cu două secole și jumătate. Poate că destinul nostru este să fim surprinși de simultaneitatea lucrurilor. Că noi, cei care trăim în prosperitate și securitate, nu ne vom culca în seara asta înfometați sau nu vom fi sfâșiați de o bombă, în timp ce în altă parte, chiar în acest moment, în Grozny, în Najaf, în Sudan, în Congo, în Gaza, în Ucraina, în Favelele din Rio…

A fi călător – iar scriitorii sunt adesea călători – înseamnă să îți amintești constant de simultaneitatea evenimentelor, în propria lume și în cealaltă lume pe care ai vizitat-o. Un prim răspuns la această conștientizare dureroasă poate fi doar o constatare în a spune: este o chestiune de empatie, de limitele imaginației noastre. S-ar putea spune, de asemenea, că nu este „firesc” să fii în permanență conștient de faptul că lumea este atât de mare. Că un lucru se întâmplă în timp ce celălalt se întâmplă în același timp. Adevărat. Dar tocmai de aceea avem nevoie de literatură – pentru a ne extinde lumea. În acest sens pot aduce pe scenă rolul traducerii și cel al traducătorilor care nu fac altceva decât a ne apropia de mapamond și mapamondul de noi!

În Boppard pe Rin Noiembrie 2023