Pentru arabi, Deșertul este tărâmul Marilor Căutări și al Nebănuitelor Treziri. Căile înguste ale lui Allah sunt însoțite întotdeauna de Sufletul Deșertului. Sensurile profunde ale existenței islamice izvorăsc din „abundența” Pustiului. Este contraintuitiv cum cercetarea conotațiilor absconse ale spiritualității arabe decelează dintr-un spațiu care substituie simbolic Nimicul. Întinderea algoritmică de dune creează iluzia nesfârșitului devorator. Neinițiații devin de cele mai multe ori din vânători de elevări sufletești în vânatul mrejelor Pustiului. Doar cei care cunosc și înțeleg limbajul ascuns al Deșertului capătă cheia izbăvirii lor. Pentru aceștia, Pustiul devine reprezentarea internă a propriei lor Realități. Transgresarea și implicit integrarea acesteia constituie dobândirea Înțelegerii Supreme a ordinii lucrurilor. Astfel că, prin stăpânirea Nimicului pot da la iveală per se ordinea din haos.

Chemarea Deșertului este iminentă celor care sunt născuți sub semnul lui Maktub. Această atracție solemnă a Pustiului catalizează în jurul său toate năzuințele de autodesăvârșire ale devotului. Semne profetice încep să apară, fiind aduse fie de calinul Vânt de Sud, fie de teribilul Shamal. Această polaritate a vântului reflectă dihotomia căilor inițiatice spre aceeași Sursă. Devotul care urmează calea Shamal-ului suportă prăbușiri și înălțări repetate, într-o pendulare perpetuă dinspre Centru/ Sine spre Periferie/ Lume și invers. La polul opus, se situează devotul care urmează calea Vântului de Sud. Înaintarea acestuia spre Sine se produce progresiv, Lumea destructurându-și astfel semnificația te- lurică, tenebroasă, dobândind noi sensuri. Ambele călătorii esoterice, dar nu și exoterice, inculcă transgresia Deșertului prin regresie „ad uterum” în Mirajul său. Cel care reușește să descifreze Mirajul, să-l integreze propriului Sine, stăpânește Deșertul și toate misterele sale. Această formă de Cunoaștere mistică, ancestrală comportă în esență o dimensiune a Șahadei (a mărturiei de credință) și este congruentă Înțelepciunii revelatoare (Hikma). Neinițiații, în schimb, realizează inconștient o călătorie exoterică, ce le va aduce finalitatea în infinitatea boabelor de nisip. Nisipul, ca substitut al pământului, al matricei inițiale, este vorace și insațiabil. Mărturie a evurilor ce s-au scurs, prin configurația sa estetică, el ne amintește de conceptul heraclidian „panta rhei”. Însă prin nucleul său simbolic devine, mai degrabă, expresie a concepției poetului latin Publius Ovidius Naso: „omnia mutandur, nihil interit”. În această cheie, neinițiații nu dau sens Creației, însă o alimentează prin sacrificiul lor, asigurându-i în acest fel continuitatea.

Dincolo de calea îngustă pe care Allah o pretinde celor aleși, există și drumurile caravanelor de cămile. Străbaterea lor prin inima Deșertului conține adesea, dincolo de implicațiile spirituale, și o dimensiune intens psiho-emoțională. Având tot semnificația unei călătorii spre Centru, aceasta devine catartică, stenică și redemptorie pentru cei cutezanți.

Aceia care pornesc pe calea caravanelor de cămile sunt îndeosebi cei care doresc să devină Bărbați ai Deșertului. Aceștia își caută, prin imersia psihologică în nisipul pantagruelic, puterea și curajul. Vânătorile cu șoimi devin în acest sens un ritual de trecere și de (re)descoperire a unor dimensiuni intrinseci ființei umane. Polaritarea simbolismului vânătorii cu șoimi constă, pe de o parte, în căutarea vânatului, respectiv căutarea spirituală, iar pe de altă parte, uciderea acestuia, respectiv disoluția egoică. Întregul act ritualic este lustral și apotropaic deopotrivă, deoarece este mediat de prezența șoimului, acesta din urmă fiind un substitut/ mesager al voinței lui Allah. Șoimii de vânătoare ai Deșertului sunt singurii care pot privi Soarele fără să-și ardă ochii. Prin urmare, facilitează transferul de atribute dinspre celest spre mundan, dinspre macrocosmos înspre microcosmos, ca reprezentare a psihismului uman. Astfel, vânătoarea cu șoimi prin Deșert, prin potența sacrificială, arde etapa psihologică a sexualității masculine nematurate, născând-o pe alta, a plenitudinii virile. Prin urmare, băieții devin bărbați, prin acest soi de distilare psihologică. Împuternicirea asumată postprioric face ca întotdeauna Bărbații Deșertului să se întoarcă la ceea ce le aparține.

Dacă raportarea la Deșert a masculinului se supune unei perspective „ab extra”, femininul, în schimb, necesită o abordare „ab intus”. Femeile arabe, în genere, sunt circumscrise unei paradigme ontologice distincte, caracterizată prin contraste și tăinuiri. Socialmente, aparentă victimă a patriarhatului, femeia arabă ilustrează poate cel mai subtil mod în care seducția coroborează cu sensibilitatea irațională și intuiția profetică pentru a simboliza Esteticul divin. Tocmai statutul normat social și psihologic al femeii arabe reprezintă, contraintuitiv, resortul de afirmare a feminității și sexualității ancestrale. Femeie a nopții, cu ochii plini de ascunzișuri, legată de cele nevăzute mai mult decât bărbatul, femeia arabă conține în sine Sufletul Deșertului. Două entități inseparabile spiritual, deținătoare de taine sapiențiale, reprezentări oximoronice ale aceleiași Ființe, Femeia și Deșertul se scriu reciproc în Cartea Destinelor. Din această cauză, orice femeie arabă este o Femeie a Deșertului. Ea nu are nevoie de Mari Treceri lumești, de revalidări mistice, fiindcă dincolo de țeșătura care îi tăinuiește chipul, lăsând vederii lumii însăși reflexia Sinelui, se află deplina (che)mare a Deșertului, cu treptele și misterele sale. Posesoare a unei fecundități izvorâte dintr-o sexualitate aparent reprimată, preconcepție născută tocmai din tăinuirea deliciilor trupești, Femeia Deșertului reprezintă simbolul energiei vitale, caste, purtătoare de curaj și ideal. Conține atât aspirația umană spre tran- scendent, cât și dorința sublimată care stă la baza manifestării acesteia. Așadar, profund legată de crezul islamic, Femeia reprezintă o juxtapunere de valori și principii gnomice, un pattern al devoțiunii. În contrapunct cu acest aspect, ea este susceptibilă a fi simultan simbol și parte a unui ritual arhetipal intim, caracterizat de exuberanță, abundență senzuală, complicitate și lipsă de inhibiții sexuale. Femeia Deșertului se sincronizează cu fazele Lunii, astfel că ea simte, instinctiv apa și pământul, are aplecare către activități prin care simulează abolirea timpului, cum ar fi baia și îngrijirea personală și mai presus de toate, își acordă respirația după freamătul naturii și propria voință după cea a bărbatului său. Cu atât mai mult, aceste valențe ritualice se accentuează în cadrul Haremului, prin prisma sinergiei realizate.

Creată pentru a echilibra firea crepusculară a bărbatului, deși Coranul îl consideră pe acesta cu o treaptă deasupra ei, Femeia nu se află doar în stăpânirea mâinii drepte a acestuia, ci reprezintă însăși mâna dreaptă cu care bărbatul își construiește Destinul. Tentația femininului devine pentru el nostalgia inconștientă a pântecului matern, unde toate năzuințele sale pot fi apărate de orice soi de teritorialitate. El se simte iremediabil atras de profetismul inteligenței feminine. Asfel că relația dintre un Bărbat al Deșertului și o Femeie a Deșertului creează în jurul său un univers propriu amândurora, un spațiu sacrosanct, tutelar, interzis ochilor iscoditori.

Chemarea Deșertului produce un fel de dezrădăcinare temporară din acesta, necesară drumului inițiatic al bărbatului. Ea este indisolubil conectată de renunțarea conștientă a Femeii la carnalul din subconștient, un fel de repaos egoic similar „iddah-lui”. Acest răgaz pe care femeia și-l ia poate fi înțeles ca un demers al conciliației cu sine, pregătind-o pentru noul statut identitar al bărbatului. Căci, numai un Bărbat al Deșertului poate fi demn de Femeia Deșertului. De aceea, bărbatul care deține cheia descifrării Pustiului, va descoperi că Paradisul se așterne la picioarele femeii sale, cea care îi pecetluiește treptele de inițiere. Iată de ce întotdeauna Bărbații Deșertului se vor întoarce la ceea ce le aparține… la o Femeie a Deșertului! Și toate acestea deoarece, odată ce au auzit chemarea Deșertului, nu vor mai avea urechi pentru nimic altceva…