pădurea de stejari

 

mă plimb printre copacii aceștia

ale căror ramuri cărunte tind

spre cuibul vulturilor.

pe coroanele lor, nimburi de nori.

nu-și mai pot întoarce frunzele

cu ochii în jos

au uitat

din aceeași mamă de lut ne tragem

și din același bob de speranță

deschidem obloanele lumii.

 

pot doar traversa amiaza cu privirea în sus

căutând o nișă de lumină unde

gândurile să-mi poată înflori a cireș sălbatic.

 

din umbră, iedera urcă încolăcită

pe trunchiurilor groase

mimând simbioza.

le suge seva de ambrozie pentru

momentul de glorie din patul leilor

apoi se topește

sub greutatea adevărului

picurat din lira lui Apollo.

 

 

 

mirosul verde al ierbii

 

nu e loc de iraţionalitate

prin lumea ta cu gust metalic.

pi-ul nu rămâne netocat în bucăţi fără zecimale

e combătut cu argumente inventate ad-hoc.

în propria-i rostogolire cercul trebuie

să fie cuprins perfect, iar virgula

secretă enzime incompatibile

pe retina obișnuită cu imagini fotoșopate.

 

totul se împarte exact la câţi suntem

la cât mai puţini, dacă s-ar putea să fim

niște perpetuum mobile prin mozaicul zilei

supradimensionat.

însă îţi lipsește sabia lui Damocles în degetul mic

deși totul îţi este cunoscut

și nimic destul.

 

în jocurile eligibile ale puterii

sforile de manevră ale unor marionete

cu articulaţii scrântite

au ridicat dreapta în unanimitate.

tronul e-mbrăcat de-atunci la gucci.

dacă rămânea cu alură vintage

cafeaua se servea tot la comun.

 

ai plimbat pe cerul gurii vreodată

mirosul verde al ierbii?

 

 

status quo

 

dimineața

imponderabilă ca o bulă de timp

în aerul de plută.

înlăuntru un câmp de păpădii

așteptând lumina.

 

două ciocănitori

bat ora exactă în coaja

arborelui genealogic

înainte ca tramvaiul 9

să se strecoare sub pleoape

precum dinozaurul din coaja de ou

și să-mi facă țăndări

habitatul perfect.

 

 

aniversară

 

se mai închide o poartă

lumea se încăpățânează

să mă ridice pe brațe dezarticulate.

deasupra albastrul îmi îneacă respirația

și ochii mă dor mai tare ca ieri.

ecranul uriaș derulează scene franjurate

le simt cum îmi umblă sub piele

șerpuirile unor roți dințate

cu iz de metal ruginit

strică tihna netimpului.

„lăsați-mă-n pace”, le strig

nu sunt eu acolo

o copilă, o puștană, o tânără mamă

o femeie ascunsă între umeri

concurează pentru rolul principal din lung metrajul

cu termen incert și replici incomplete.

déjà vu-uri îmi trag cu ochiul

de pe rândul întâi

„nu pleci nicăieri”, sâsâie cobrele

încolăcite pe telecomanda aniversară.

le privesc în vortexuri și văd

berzele și brebeneii invadându-mi lumea.

 

 

recviem la muzeul satului

 

ai ascultat tânguiala bătrânelor case

ridicate din mâini bătătorite?

ai citit tu pereții cu palmele tale albe

nesupuse caznelor

pipăind văruială crăpată unde și-au găsit

adâncul viii și plecații?

 

să intri cu evlavie, să închizi în șoaptă ușa

neliniștile grăbite și dezordonate să rămână

în iarba nepurtată ca puii după cloșcă

fără a tulbura liniștea pricesnelor

murmurate cu fruntea îmbrobodită î

n aura asfințitului.

 

în urechea ta n-au bătut clopotele acestui locaș?

tăcerea cusută-n ștergarele agățate de grindă

e tăcerea țăranului învățat să ducă

e tăcerea maicii lui născătoare de prunci pe laviță

la lumina lumânării

e tăcerea bărbatului plecat la oaste și-a femeii lui

fără stâlp la casă

e tăcerea câinelui care nu mai are după cine lătra.

auzi acum tânguiala pustiului înghiocat

într-o nucă stearpă?