„Show-rile Eminescu” (și) oficiale au fost mereu după același tipic: vin niște actori (puțini buni recitatori) care înșiră poezii ca pe un șirag. Ce să mai zicem de politicieni penibili, care „deasupra tuturora va vorbi vr’un mititel, nu slăvindu-te pe tine, lustruin-du-se pe ei”… Invitația actorului și regizorului Emanuel Petran, premiera în 14 ianuarie/ TN Cluj, nu prevestea alt tipar cu titlul Înger și Demon… publicul intră la Sala Euphorion: Poetul Nepereche/ Emanuel Petran, în halat cu o căciuliță peste urechi (e frig) la o măsuță cu cărți (peste tot), la lumânare, citește, notează. Decor revelator: un secrétaire, patul simplu, ornicul din Scrisoarea I, un fotoliu, central pe fundal: bustul clasic al unei femei triste, un telescop simbol al fascinanției „călătoriilor” prin infinitul Cosmos recent descoperit. E iarnă, semiîntuneric, se aude un lup singuratic urlând la Luna care înseamnă atât de mult (nu numai) pentru romantici, mai ales Subconștientul în legătură directă cu Divinitatea, originea Geniului. E și tânărului metafizician Dionis (din Sărmanul Dionis) cu care ne introduce în atmosferă: Ah, garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună!

Când stăpânul codrilor/ Lupul, Alter Ego-ul eminescian tace, Poetul: Lună tu, stăpâ- na mării, pe a lumii boltă luneci/ Și gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci și intră în cathartica transă Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,/ Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate. Trage perdeaua și Luna „cade” pe capul statuii ca în- tr-o ezoterică unire! Inițial a deranjat că actorul nu aduce de loc cu Bardul Național, dar, treptat, am înțeles că e voit: spectatorul trebuie să „fuzioneze” cu Esența oricărui mare Creator, nu contează cum arată: Bestia (din Frumoasa și…) ascundea comori de umanitate și gândire profundă. Melodia „inițiatică” e un iernatic Vivaldi în viziunea renumitului duo croat 2 CELLOS (Luka Šulić și Stjepan Hauser) cu fascinante reinterpretări moderne ale repertoriului clasic. Selecția inspirată din discografia lor (tot E. Petran plus scenariul și scenografia) potențează discret întregind perfect performanța spectaculară. Afișul e o mică operă de artă: în culorile splendide ale codrilor de aramă, titlul roșu sângeriu cu litere retro caligrafice însoțesc bustul alb-fantomatic din dreapta – imaginea se repetă, ca o poveste ramă în ramă, la infinit tot mai mică. Așa cum vede Bardul de la Ipotești Istoria Lumii! Nu întâmplător suntem în seara Ajunului de Crăciun: oprimism și reînceput încrezător de Lume Nouă cu Copilul sortit introducerii lumii în Umanitate. E ceea ce face și Mihai Eminescu, numit Omul deplin al culturii românești de Constantin Noica.

Deja publicul e prins în vraja spectacolului sui-generis simțind că va urma ceva neobișnuit – chipurile urmăresc „sub farmecul lunii”… cu razele focusate pe capul statuii care seamănă cu partenera de scenă, Angelica Nicoară. Recitarea e empatică, plină de tâlcurile ascunse în versurile mai puțin cunoscute, dar bine alese în prima parte din Scrisoarea I. Începe cu o „radiografie” a lumii de atunci, aceeași și azi – iată perenitatea marii literaturi și genialitatea autorului, ne spune regizorul. Însă traiul geniului e mai mult o solitudine copleșitoare în căutarea adevărurilor pământești și cosmice. E un filosof care înțelege Lumea: La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă, Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… și Universul fără margini e în degetul lui mic, Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă și nedreptățile ei: Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac, Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac… Nu-și face iluzii cum va fi viitorul: Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare! Vedem politicienii actuali umflați în pene cu citate și idei eminesciene… Iar contemporanii săi, identici cu ai noștri (Scrisoarea a II-a): Iar cărările vieţii fiind grele și înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni și obicei, Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – niște mișei! Da, câștigul fără muncă, iată singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Drama legăturii Eminescu-Veronica Micle e a doua parte a inteligentei structurări în trei perioade esențiale ale evoluției eminesciene: căutările științifice, poeziile de dragoste pendulând între idealul feminin intangibil și o histrionică Veneră și, finalmente, spiritu- alitatea specific creștină a poporului român. Pentru această simbolică triadă feminină, regizorul alege, inspirat, pe actrița Angelica Nicoară: ea întrupează Zeița Diana, Femeia carnal-fatală și Fecioara Maria!

În prima ipostază influențată de studiile în Viena și fascinația teoriilor științifice ale vremii, ea îl însoțește (în rochie lungă, albă cu centură, arc și tolba de săgeți pe umeri) în explorările sale reflectate în La Steaua și Scrisoarea I. Parcursul inițiatic se încheie în o modernă spiritualitate ancestrală. Ce e Vis, ce e Realitate?!, ne întrebăm și noi cu Poetul inspirat de filosofia hinduist-schopenhauriană, unde Viața noastră e, de fapt, Visul lui Brahma, Zeul Suprem! Așadar e Adevărat ori Imaginație ce va urma?! Dar Visul poate deveni Realitate dacă vrem și credem în el! Zeița vânătorii era o fecioară sălbatică, singuratică: cutreiera pădurile la vânătoare cu o haită de câini. Insensibilă la dragoste, îi pedepsea pe toți care încercau să se apropie de ea, iar dacă ea iubea rar un muritor, era rece și stranie. Angelica Nicoară a intrat ceva mai greu în rol (tracul premierei și extrema dificultate a textului – regizor: E mult mai greu să joci o piesă în versuri: totul se leagă, dacă uiți un vers, nu se mai ies rimele și nu poți inventa!), dar, ajutată de jocul excelent al partenerului de scenă, ne-a oferit, la fiecare încarnare, un palpabil empatic simbol al celor trei ipostaze ale Femeii. Ca Zeița Lunii, Diana, e maiestuoasă, puternică, intangi- bilă, chiar ironică dar și îl inspiră pe Poet devenind Muza sa: O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă, Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, / Te-aș privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze, / Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-așa bălaie / Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne; / Pătimaș și îndărătnic s-o iubești ca un copil.

Privesc uneori publicul și remarc pe fețe încântarea că nu e acel simplu recital omagial mereu cu Luceafărul, Mircea cel Bătrân și Baiazid, cu edulcoratele idile trâmbițate rutinat și încruntat… Aici e o piesă în versuri, un Eminescu shakespearian! Reușită! Ne fascinează (și noi implicați uneori!) Dragostea platonică, rece și periculoasă a Zeiței, cea carnal-emoțională a Venerei Veronica Micle unde actrița poartă, desigur, rochia roșie, lungă a serioaselor frivolități amintind de Scarlett O’Hara în La răscruce de vânturi.

Valsează cu Atât dfe fragedă dar și pe versurile ei Se rupe-un lanț plin de tărie/ Ca firul cel mai subțirel;/ Când soarta vrea așa să fie,/ Zadarnic vrei să faci altfel. Dar și un savuros sensibil Ion Minulescu: Romanță fără ecou cu Mondial, toate devenite șlagăre. Ea e languroasă și senzuală în sincera ei dragoste. Majoritatea femeilor sunt pe o frumoasă linie mediană între acești poli, dar asta a trăit și simțit Eminescu.

Filele de calendar sunt rupte până a treia zi de Crăciun și auzim, „afară”, Colinde, colinde!/ E vremea colindelor… El stă apatic-dezamăgit pe pat. Izbăvitor, vine Maica Sfântă Maria (cathartic prezentă în poeziile sale) în haine simple acoperindu-i corpul și capul, se așează lângă el și cântă o renumită colindă. Publicul izbucnește în calde și sincere aplauze chemându-i de mai multe ori. O seară memorabilă care dovedește cum un bun regizor și scenarist Emanuel Petran și doi actori talentați, cu Angelica Nicoară, pot încânta și publicul tânăr (majoritar) în dulcele stil clasic shakespearian în versuri.

Inspirata selecţie muzicală cu 2CELLOS însoțește potențând simbiotic acțiunea: repertoriul clasic reinterpretat modern, dar și un surpinzător AC/DC îmblânzit, reliefează clasicismul și modernitatea fascinantă a operei genialului Eminescu. Reușita deosebită a serii au dat-o și design lumini Mădălina Mânzat, regia tehnică Răzvan Pojonie, lumini Alexandru Corpodean, sonorizare Vasile Crăciun. „A fost o lună întreagă de repetiții, inclusiv de Crăciun și Revelion”, mărturisește regizorul, de mare ajutor la textul complex fiind și sufleurul Alina Forna.

Eugen Cojocaru

Foto: Nicu Cherciu