Dacă m-ai fi-ntrebat

Ți-aș fi spus și ție

că prea mult sirop metaforic

dăunează grav poeziei…

Știu asta din proprie experiență,

l-am folosit și eu cândva în exces

crezând că gustul va bate lehamitea…

Nu te juca, intoxicația cu zahăr alegoric

e tot intoxicație,

tot la spitalul alergătorilor în cerc te duce,

tot la perfuzii cu vitaminele realității ajungi…

Poate că te vei pune pe picioare

dar niciodată nu vei mai încerca

să bei ca să uiți

că ești doar o tulpină de om

într-o fereastră obișnuită de gând…

 

 

 

Evident

Ea nu știe că grația

ține în primul rând

de atitudine și de încredere

dar dă lovitură după lovitură

cu piruetele ei efervescente…

Cad secerați, în brațele duioșiei

toți cei ce o privesc

înnodându-se

în năvodul încercării

de a sta pe poante

mai mult de o secundă

cu brațele-n aer,

toți cei ce îi simt clocotul de lumină

zvâcnind ca un gheizer

sub epiderma copilăriei…

 

 

 

De obicei

Nu ies în fața lumii

cu virgulele de munți

dintre două poeme pastelate

sau cu ghilimelele de mări

dintre două poeme de pământ…

Îmi plac prea mult punctele de suspensie

puse între stări de culori diferite

ca să nu le folosesc,

iubesc prea tare parantezele rotunde

ca să nu-mi așez furtunile-ntre ele

căci pentru mine, liniile de pauză sunt doar alterații,

-câteodată diezi, câteodată bemoli-,

pe portative de umbră sau lumină

și nu vor deveni niciodată de(s)prindere…

 

 

 

Am cam uitat

cum e să numeri și altceva decât pași

pe nisipul fierbinte al închipuirii,

cum e să observi

ce element pare mai viu decât altul

și cum se potrivesc

florile, fructele, pietrele de moară,

partiturile de umbră și viorile

într-o natură statică, în creion

pentru că mereu am fost preocupată

să pun virgule de mare

între valuri de culori diferite

și să-mi însuflețesc tablourile

cu câte-un fir de inimă…

 

 

 

Ar fi fost de dorit

să nu ajungem

să ne strigăm

la ferestre închise

cu lacăte de umbră,

să nu ne îmbrățișăm

cu lumea-ntre noi

dar uite că se-ntâmplă

să acoperim

urmele unei istorii recente

cu cenușa unei potrivnicii perfecte

ce a știut să ardă aripile

din umerii năzuințelor

și să ne-mpacheteze

rând pe rând

zborurile unuia

în celălalt…

 

 

 

Ca pe lângă alții

Aș fi trecut ușor

și pe lângă tine, visătorule

dacă n-ar fi fost jazz-ul

și apetitul tău constant pentru risc…

„Georgia” a devenit

după o noapte de dragoste piesă de dragoste,

știu și știi că nu ne-am fi văzu

t în oglinda acelei clipe

și n-am fi trecut prin ea

dacă n-am fi inspirat aceeași liniște,

dacă n-am fi atins aceleași clape de incertitudine,

 

dacă n-am fi făcut cu aceiași coardă

salturi în gol de pe acoperișul lumii…

Nu ne-am fi spus niciodată poveștile

din aceiași nacelă

de nu ne-ar fi plăcut amândurora

vocile stelelor, (întotdeauna fresh și funky),

tonalitățile de blues,

complementaritățile,

armoniile unice,

provocările și improvizația…

 

 

 

Altfel

Îmi plac poeziile

în care simt că nici un cuvânt

nu e în plus sau în minus,

că nici o metaforă

nu suferă de complexul forțării

dar le ador

pe cele care au la vedere

trăiri de toate culorile

și curg

de la un capăt la altul

din clepsidra mată, a obișnuinței

în cea semitransparentă,

stilată și versatilă

a ineditului cel mai inedit…