în Kilmore Quay seara

la pubul lui Kehoe

din Kilmore Quay

stăteam la masa plină de pahare

de lângă fereastra ce da spre biserică

adusesem poezia cu noi

dar poezia era afară

între casele cu acoperiş de paie

o lăsasem aici cu un an în urmă

în luna noastră de miere

s-o regăsim în fiecare toamnă devreme

coniacul tău încălzit stă atât de bine

lângă berea mea brumată de rouă

iar ploaia de-afară ne spune că-i bine

la pubul lui Kehoe sunt mesele pline

cum noi suntemcum zilele sunt

între pahare golite de vorbe

 

Ultimii pescari din Kilmore Quay

bătrânii bărbați cu mâini mari

prieteni ai Mării Irlandei

de generații întregi

după ce îşi lasă peştele în micul port

îşi petrec diminețile

negreşit

la cafeneaua lui Maureen

cea cu gura mare şi ochi umezi

unde amestecă odată cu ceaiul

cu mişcări domoale şi blânde

întâmplări de pe marea întunecată

cu amintiri din tinerețe

şi cu teama că bărcile lor

învățate cu valurile

vor putrezi curând la marginea mării

acoperite de alge şi sare

sub privirile asprei Maureen

povestind cu glas de-acum domol

turiştilor grăbiți să n-audă

despre ultimii pescari din Kilmore Quay

 

 

 

 

moartea are preț bun

moartea are preț bun

săptămâna asta

s-au plictisit de ea

nu o mai vor

aşa că i-a scăzut valoarea

acum e în trend viața

speranțele

vânzătorii de iluzii fac bani buni

oamenii fac credite cu dobândă mare

pe care nu le vor plăti niciodată

pentru numai o fărâmă de viață

moartea are preț bun în timpul ăsta

acum e de luat

cât mai multă

pentru vremea când

o moarte cinstită va fi

de zece ori mai scumpă decât

o viață mințită prost

 

 

 

 

fata cu o cutie de violoncel

o văd în fiecare dimineață

între Ranelagh şi Ballsbridge

mereu cu fața spre soare

atunci când e

sau norii-s puțini

cară în spate o cutie de violoncel

neagră şi rigidă

cum este şi mersul ei

în ciuda tinereții

îmi pare că aud ieşind din acea cutie

poveşti şi jocuri de copii

şi glasuri de mame strigându-i

prefăcându-se supărate

fata aceea cară în spate o lume

pe care eu am pierdut-o de mult

în ultima zi în care am văzut-o

când a intrat pe Appian Way

cutia îi înflorise

în urma ei a rămas

o mireasmă de primăvară în ecou

şi o stradă fără poveste

 

 

 

 

 

insectar

pe cer aleargă păsări mici

ca nişte puncte

un desen

sunt poate gânduri

 

sau poate nici

n-am apucat să mă gândesc

e kerosen

lăsat din aripi de nişte păsări mari

ca nişte monştri

un coşmar

din mările întoarse

calamari

golesc cerneluri într-un insectar

să scrie nume-albastre

de furnici