Soarele de andezit

Prin oglinzile concave eu privesc la alte lumi

Ca portale de lumină navele cu heruvimi.

Din cetatea cea supremă zbor de vise printre aştri,

Ca o pulbere divină îmi văd dacii mei sihaştri.

 

Brâu de stele printre ceruri şi rubine suprapuse

Ţes lumina-n nebuloase peste miiliarde uşe.

De pe discul de spirale ce roiesc în furnicare,

Din halouri de stele naşte Lup cu chip de pară.

 

Oare câţi ani lumină ne vom zbate ca să ştim

Că din aşchia cea sacra, din iubire noi venim.

Nebuloase ard în flăcări ca la începutul lumii,

Suntem hologram divin, ca din pântecul genunii?

 

Ca desprinşi din nemurire au zidit neant şi munte,

Neam de zei cu zâmbet larg şi cu aură pe frunte.

O centură de uitare ni s-a pus pe ochi-nchişi,

Căutăm mirul din Graal să renaştem printre sfinţi.

 

Soarele de andezit ne aşteaptă dezlegarea,

La cetatea cea eternă e-nceputul şi chemarea.

Oare câţi ani lumină vor mai trece-n univers,

Oare câte nebuloase se vor stinge într-un vers?!

 

 

 

 

 

Pe când eram pasăre

Pe când eram doar o pasăre

Oamenii nu se vedeau din cer

Erau ca nişte umbre, bizare,

Mişunau ca furnicile stingher.

 

Pe când eram pasăre pluteam,

Soră cu lupii pe tărâmi de vis.

Un înger de pace şi linişte eram

În nestingheritul, dulcele paradis.

 

Copacii erau doar cuib de popas,

Frunzele fluiere din care doineam

Din paradisul meu nimic nu a rămas,

Doar visul de zbor e tot mai clar.

 

Pe când eram doar o pasăre

Libertatea îmi era mesager.

Astăzi zborul tăiat mă doare,

Sunt om şi amintirile mă cern.

 

Voi mai fi o pasăre în o altă viață,

Să pot zbura în ceruri de dimineață?!

 

 

 

 

 

 

Corăbii din cuvinte

Îmi pun vorbele de sticlă într-un scrin cu semn heraldic,

Poate că le descifrezi când le port pe țărm sălbatic.

Prin oceane de pe Marte sau pe marea de pe Sirus,

De am face, am desface, tot vom fi un plus şi-un minus.

Tot la puncte cardinale ne vom spune vorbe mute,

Le voi strânge într-o batistă, ca delfinii să le guste.

Şi în zori cu ceru-n alge să compună noi poeme,

Despre luna fără vâsle şi iubirile din stele.

Mi-au rămas două cuvinte care mi le las doar mie,

Din care fac corăbii să plutească înspre tine.

Vor ajunge prin furtună, se vor îneca la mal,

Va fi testul de pe urmă, spre palatul de cristal?

 

 

 

 

 

 

Sunt pământ

Ne ține pământul, ne ține,

Şi curge țărână prin mine.

Ne strigă şi ne dezmiardă,

Prin floare şi lumină din iarbă.

Ne strânge la piept şi ne iartă,

Când îl strivim cu ghiulele de moarte.

Auzi cum pământul oftează,

Când pomii şi pădurea -i retează?

Se împuşcă în mistreți şi în ciute,

Se tulbură cerurile mute.

E parte din mine şi tine,

E viața ce naşte în zbor de albine.

Îl simt cum tuşeşte, suspină,

De parcă-o durere mă smulge din rădăcină.

Sunt pământ şi iarbă şi soare,

Mor şi reînviu cu prima şi ultima floare.

 

 

 

 

Sâmburi de lumină

Plouă cu amintiri despre noi

care încă nu ni s-au întâmplat

cu adevărat..

îmi puneai salbe de cuvinte

printre stelare jurăminte.

cuvintele

deveneau mărgăritare,

le culegeam din mare

mi le aducea Duhul Mării

din îndepărtare.

ne-am întâlnit la facerea lumii

eram sâmburi de lumină

din pântecul genunii.

m-ai răsădit în tine

ca să nu te mai uit,

să mă bei dintr-o cană de lut.

te-am răsădit în mine,

ca să-mi luminezi

florile din livezi.

şi jocul de iezi.

atâta lumină eşti,

înger nepământesc!