aforism al idealului

chiar de aş avea un singur dar, anume viața-mi lanțuri

m-aş strecura la gâtul tău ca o nimfă dirijată de nuditate

marea de ruşine a viciilor îşi pierde sensul

când buzele sărută pământul.

de aş fi doar un strop de rouă tot m-aş evapora spre tine,

căci mintea-mi figurează o umbră divină

mă închin la universul idealului meu, mă închin la tine

te-aş îneca în simțuri, ai scrie rugăciuni

cum gândul îmi e pânza şi mintea pensula

pot crea un asemenea zeu

să devoreze orice contur de realitate

pe masă-mi sunt păcatele, dar le ascund sub flori,

căci prea putred mă simt când am ochii deschişi.

caut fericirea în mare, fără siguranța că o să mai văd pământul

într-o horă de himere, sunt doar un suflet omenesc,

omul nu e om fără destin, ci doar un slujitor al elementelor

fundamentală îmi e privirea, noaptea îmi deschide un portal paralel.

de aş avea cheia paradisului din mintea mea

să mă strecor în izvorul nemuririi să devin propriu-mi rai intern…

poate că asta înseamnă moarte

trupul rămâne în pământ, înconjurat de lemn, sufletul pătrunde în vis

lacrimile udă focul rămas în inima frântă

muşc din apus să treacă timpul

să te privesc ca în oglindă şi să te cuprind

ca o cometă mă pătrunde vina, dar tot continui ritualul

ce nedreaptă-i viața, căci nu te pot avea mai mult de un vis

ca un înger pe umărul meu îmi şopteşti la ureche,

conştiința îmi stă demon pe partea opusă

ascultă-mi furtuna cum te modelează din sufletul meu

îți dau viață ca un păpuşar, dar în final rămân tot singur…

mă roade indolența oamenilor, mă spulberă comoditatea.

de aş fi cu tine un cutremur aş nenoroci omenirea

o scânteie naivă să-mi cuprindă trupul, ca să-ți simt respirația

stau solitar pe nisip, mă îmbracă marea

 

mă uit în spate, e doar întuneric

mă seacă dorul şi-mi îmbătrâneşte fericirea

păşesc pe tocuri spre marginea lumii

mângâi toate punctele sensibile ale vieții

niciun zâmbet nu este la fel de complex ca al chipului tău scăldat în miere

nu a mai rămas nimic din mine, doar tu…

 

 

 

 

 

agonia inocenței

mă ascund timid în spatele unui val

dar am în spate un ocean de lacrimi

ce fel de umbră se plânge în fața zilei?!

pe bancnotele morților lăsăm milă

aceeaşi ochi rămân inerți în fața bolii

căci paguba fizică este un mucegai discret

parcă nici de natură nu mi-e dor

vreau doar un pat gol şi rece

închid pleoapele în meditație

sălăşluiesc în muzicalitatea viselor

îmi transfer viața într-o frunză

şi i-o dedic vântului

de aş avea doar o secundă

să-mi sărut luna…

de aş avea alta formă

să mă îmbrățişez cu soarele…

rămân fără aer

mă închin universului

atâtea arme mortale şi noi ne folosim de credință

cad în groapa minții

rămân paralizat ireversibil

o pană-mi stă pe craniul spart

îmi dă aripi

parcă şi cerul se îmbată-n gri,

plângem împreună.

mâine voi muri şi voi rămâne vultur

detaşez emoțiile, le înghit

îmi opresc bătăile inimii cu pumnalul timpului

sunt doar eu şi lumina

îmi încolțeşte sângele în ochi transpir cuvinte

pe buze am doar stelele

şi de mână mă cuprinde noaptea

ne limităm la conturul uman

pete de efemeritate pe retină

până şi soarelui îi va suna ceasul…