NELINIȘTI

Când am de strigat nelinişti

Deschid călimara

Şi totul devine albastru

 

Ca un aer vechi dintr-o odaie primenită

Cu ger şi cu un colier de perle

La gâtul oglinzii inventatoare de regrete

Dintr-o iarnă fără cusur

 

Cicatricile se albăstresc

Buzele şoptesc despre vacarmul din noi

Şi tavanul devine un plâns îndepărtat

Dintr-o ultimă neputință

 

De ce să dau vina pe iarnă?

 

Deschid uşa dinspre mine Să-i aud scâncetul

Un bocet îmi aduce liniştea

 

 

 

 

 

PRAF

Stăteam cu poetul în casă

Şi cu un înger oarecare

Mă sălbăticisem în libertate

Şi tot pierdeam la ruletă

Ca un trecător care se repetă

Pe culoarea verde a semaforului

 

Poetul scria versuri

Despre păcatele neterminate

Şi mă privea cu coada ochiului

Obosit de liniştea din jurul său

 

Apoi un praf gros cât un deget

A căzut din vechiturile cerului

 

Şi noapte s-a făcut

 

Despre vechi

Şi despre inimi care se ating

 

 

 

 

 

JAFUL

Ca două înțelesuri contrare

Şi fețele aceleiaşi monede

Nu-mi trecea prin minte s

Să fac punte între inimă şi cer

 

Şi nici să strig ca oricare poet speriat

„Sus mâinile, acesta este un jaf liric”

 

Buzunăriți-mă pe nume

Şi numaidecât

Vă recit

O poezie cu destin

 

Voi învia în timp ce voi muri

Fără să ştiu de ce

Două bucurii ca fețele aceleiaşi

monede

 

Vreau să cumpăr această zi