Când te gândeşti la alchimie, îți imaginezi inevitabil un laborator ticsit de obiecte, din Praga medievală, într-un clar-obscur straniu şi neliniştitor, cu rafturi cu cărți vechi, prăfuite, care se dărâmă pe tine, mese înțesate de vase şi sticluțe al căror conținut de-o culoare nedefinită rămâne incert, manuscrise legate în piele cu miniaturi suspecte, homunculuşi infernali, broaşte şi cranii de animale, peste toate astea domnind un bătrânel cu înfățişare onorabilă, dar cam bizar. În niciun caz nu-ți închipui un poet la masa lui de scris, ba poate chiar în fața unui calculator, cu o poezie limpede, precisă, al cărei mister nu provine din caracterul ocult al „alchimiei”, ci din însăşi esența poetică a sufletului omenesc, mai greu de descifrat, de descoperit decât piatra filozofală. O piatră nu filozofală, ci poetică, ce te vindecă de toate aleanurile. Şi, totuşi, volumul de poeme Alchimie al lui Dragoş Teodorescu rămâne alchimie pură, mesajul ermetic, ideea misterioasă distilându-se aici în versul pentru care pagina este singurul alambic. Motivul (sau, mai bine zis, subiectul) alchimiei, în literatură, a fost şi este explorat în cele mai alambicate chipuri, dar se pretează, în general, cel mai adesea la proză, acolo unde ştiințele oculte pot fi motorul unor intrigi deopotrivă nespus de palpitante, dar şi filozofice, aşa cum au făcut destui mari prozatori, ca Umberto Eco sau Olga Tokarczuk. De aceea, prezența acestui motiv în poezie, este întotdeauna salutară şi necesită un talent aparte, dar şi un simț deosebit de ascuțit pentru simboluri. Ambele – calități de care poetul în discuție dă dovadă din plin. Nu doar că versurile sunt percutante, iar ritmul foarte echilibrat, dar autorul împleteşte de minune diferitele referințe culturale şi istorice în textul său, ca pe nişte ingrediente secrete, realizând acea sinteză de metalurgie şi mistică, de elenism şi orientalism, de Apus şi Răsărit, care este alchimia. El apare ca un bucătar experimentat ce ştie exact unde, când şi cât să presare condimente peste delicatesele pe care le face, astfel încât să obțină cu precizie maximă ce aromă îşi doreşte, este un farmacist care nu se dă în lături de la a folosi orice buruiană de leac, orice otravă pentru a crea elixirul vindecător. Nicio stângăcie stilistică – totul este „dozat” la perfecție, „gramajul” figurilor de stil şi ordinea efectuării operațiilor produc, în creierul cititorului, acele reacții chimice ideale, în care emoția şi intelectualismul se află în proporție de 1 la 1. Acele reacții chimice care „precipită” substanțele sufletului, care le „polarizează”, atunci când citeşti o carte mare. Dacă Hemingway spunea scrisul e ușor, nu trebuie decât să stai în fața unei mașini de scris și să sângerezi, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, Paracelsus descria pentru prima dată, în lucrarea De natura rerum,cum se poate crea un homunculus, acea făptură umană în miniatură, obținută pe cale artificială. El susținea că pentru a se dezvolta la stadiul final, germenul trebuie hrănit cu sânge omenesc – desigur, astăzi nu putem decât râde de o astfel de fantasmă de-a dreptul sinistră, dar ea este, fără îndoială, expresia pervertită a dorinței de a crea, care îl frământă atât de mult pe om. Autorul Alchimieia înțeles prea bine cele două noțiuni, el îşi adapă germenul creației literare cu sângele său, cu însăşi esența forțelor sale vitale, realizând o operă organică, de o naturalețe izbitoare şi cu desăvârşire vie, chiar dacă rămâne o „creatură” făcută de mână omenească. Acest copil artificial în miniatură (adică ceea ce este orice carte) e, în cazul de față, un rezultat nespus de izbutit al alchimiei mentale a poetului.

Etimologic, cuvântul alchimieprovine din limba arabă (al-khimiya), articolului al-adăugându-i-se grecescul khēmeia(χημεία) care înseamnă a lipi, a împreuna. Avem, deci, aici şi o altă alchimie, o altă alipire între cuvânt şi imagine. A ilustra o carte de poezie va fi mereu o piatră de încercare şi pentru fotograf, şi pentru poet. Este nevoie de o înțelegere subtilă a versului, a imaginarului poetic, pentru a-i putea oferi un chip unei abstracțiuni, aşa cum este, până la urmă, poezia. De aceea, nu ne mirăm că tot un poet este şi fotograful cărții. Fotografiile realizate de domnul Ovidiu Cristian Dinică par în sine nişte poeme sau ar putea să fie sursa de inspirație pentru unele. Ca nişte versuri nescrise, doar vizuale. E vorba tot despre un fel de alchimie intrinsecă, una care preschimbă cuvintele în imagini. De asemenea, în structura volumului, putem urmări cele patru stadii majore ale lui Magnum Opus– procesul prin care, pornind de la materia primă, alchimiştii încercau să obțină piatra filozofală. Avem foarte clară faza nigredoa volumului, cu semnificația de putrefacție sau descompunere, în care toate ingredientele alchimice se amestecau în aceeaşi masă amorfă neagră. În această fază, lumea ne este prezentată din perspectiva haosului contemporan, a degradării moderne şi a desacralizării universului, ni se spune că Apocalipsa e doar o marfă/ vândută, recent, la supermarket (în poemul Al treilea mi- leniu), cărțile râd,/ mirosind/ a noapte(în Anticariat), iar invizibile lanțuri/ se încolăcesc la fel/ peste milioane de glezne(poemul Aproape).Faza este depăşită prin purificarea(albe- do) a haosului negru inițial (aduc, ca exemplu, versurile mele favorite din volum, de o candoare şi o simplitate magnifică, ce mi s-au părut o continuare perfectă pentru Iona lui Marin Sorescu) – După atâția pași rătăciți prin burta balenei,/ lui Iona îi încărunțise barba./ Și pletele, da, și ele,/ le-a pipăit o dată și le-a simțit albe:/ de sare sau de viață, nu știa (poemul Transformarea). Albeața aceasta intră în faza solară (citrinitas), semnificând apariția luminii solare peste lumea curățată de întuneric şi ajunsă la neutralitatea albului – soarele cântă dincolo de munți,/ retinele s-au copt (în Faptdivers), ochii ei gustând lumina după-amiezii,/ ca o fântână moale, translucidă,/ risipindu-și apele(Imagini). În final, este atins ultimul stadiu, stadiul roşu (rubedo), etapa desăvârşirii, aurul fiind asociat în alchimie cu culoarea roşie – Pe masa mea/ de lemn,/ un fluture roșu/ adulmecă stelele(poemul Moment). Putem vorbi, aşadar, despre un ciclu de metamorfozare a lumii, de trecere a ei de la beznă, la puritate, la lumină şi, în sfârşit, la înnobilarea supremă. În cele din urmă, poate că autorul nu vrea să transforme plumbul în aur, dar, în mod sigur, face aur din cuvinte.