Domnule doctor, sunteți născut la Braşov în 1951, ați urmat liceul la Codlea, iar în 1976 ați părăsit România. Ce amintiri aveți din această perioadă?

Personal am numai amintiri frumoase. M-am născut, e adevărat la Brașov – pe atunci orașul Stalin – dar am copilărit la „Concordia”, o așezare minieră numită mai târziu de comuniști „Colonia 1 Mai”. Nu aveam primar, nici Sfat Popular, nici miliție; deci nu prea simțeam problemele pe care atunci le avea țara. Aprovizionarea era bună, cu- rent, încălzire, apă aveam în permanență fiindcă ne auto-aprovizionam, adică mina producea și curentul electric (generatoare), apa (un rezervor de la un izvor de la poa- lele Măgurii Codlei), iar lemnele le primeam tot de la întreprinderea minieră; deci nu am avut de ce mă plânge. Am avut o copilărie frumoasă, o parte din vacanțe le petreceam la București unde, de mic copil, am avut ocazia să cunosc o serie de mari personalități culturale prin soțul unei verișoare care era „mare șef ” la Casa Scânteii (astăzi Casa Presei Libere).

Ați primit educație în trei limbi (germană, maghiară şi română). A fost acest lucru o necesitate? Este util creatorului să fie poliglot?

Desigur că este util! Am crescut în mod automat cu trei culturi și m-am format în tot atâtea. Am avut privilegiul să-i citesc pe Eminescu în română, pe Ady Endre în maghiară sau pe Johann Wolfgang Goethe în germană.

Nu a fost o necesitate să învăț aceste trei limbi ci, pur și simplu, așa a fost să fie: mama fiind austro-ungară, tata german de origine, iar limba țării – evident – româ- na. Acasă vorbeam, de când mă știu, toate trei limbile: cu mama maghiara, cu tata germana, cu fratele meu mai mare româna. Școlile le-am urmat amestecat, prepon- derent în limba română.

Ați debutat în 1961 în revista pentru copii Luminița din Bucureşti, sub îndrumarea lui Tudor Arghezi. Ce amintiri vă leagă de această personalitate a literaturii române?

După cum am spus mai sus, vacanțele mi le petreceam, cel puțin o parte, la Bu- curești. Cum soțul verișoarei mele (eu fiind cel mai mic dintre toți verișorii) lucra la Casa Scânteii, doream și eu, copil de 9-10 ani, să văd o tipografie cât și redacția revistei Luminița care fost succesoarea revistei „Pogonici”, care apăruse între 1949 și 1953 și era editată de „Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor”…

Acolo i-am întâlnit pe Victor Tulbure și Dan Deșliu pe atunci, dacă-mi amintesc bine, redactori la revista „Scânteia”, dar se ocupau și de Luminița. Prin ei, cât și prin soțul verișoarei mele, am ajuns la Mărțişor, am făcut o pastișă după „Zdreanță” al lui Arghezi, poezia mea numindu-se „Firuleț”, tot un cățel ca și Zdreanță dar care nu fura ouăle fierbinți și făcea alte drăcenii prin ogradă. Poemul l-a amuzat în așa măsură încât Argezi „a dat ordin” să fie publicată… Așa am debutat eu cu „Firuleț’’… Îmi amintesc foarte bine de acea vară toridă cu deosebită plăcere; amintirile celorlalte veri se cam amestecă în memoria mea. La centenarul Arghezi m-a îndemnat prof. univ. Gheorghe Bulgăr să scriu despre amintirile mele care au fost prezentate la Măr- țișor și publicate ulterior de către George Vulturescu în Revista Poesis în anul 1990 (An. 3, Nr. 7/8). Îmi amintesc foarte bine de vremea cireșelor când copiii săreau peste gard și Arghezi îi alunga și striga la ei. Vindea cireșe… nu-s povești! Evident că eu mă simțeam privilegiat, nu fiindcă Arghezi ar fi fost poet ci, în primul rând, pentru faptul că eu aveam voie să culeg fără a fi alungat… Aveam pe atunci 10-11 ani.

Sunteți un spirit atent la realitățile înconjurătoare, opinia dvs contează. În anii 80 ați fost declarat de regimul comunist persona non grata pentru opinia dvs vehementă cu privire la măsurile aberante de a urbaniza forțat țara. Actuala politică din România îndrumă țara pe o direcție bună?

Da, am fost declarat în 1986 persona non grata (și dușman al poporului) sub semnă- tura Elenei Ceaușescu (dosarul se află la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS), din cauza unui articol scris în revista de exil „Convergențe Românești” care apărea la Londra. Am fost „reabilitat” la Cotroceni de către Frontul Salvării Naționale în frunte cu Ion Iliescu. Această „reabilitare” nu ne-a plăcut la niciunul dintre cei invitați, toți foști „dușmani ai poporului”, nefiind nici criminali, nici deținuți frauduloși. Probabil nu s-au gândit prea mult la ceea ce implică acest cuvânt; nu trebuie uitat totuși că toți erau din vechea nomenclatură. Noi nu eram pe atunci prea bine informați, țara fiind închisă ermetic; nimic nu ajungea în afară, nimic concret!

Politica de astăzi, cel puțin după aparențe, încearcă multe dar, din păcate, reușește puține. Totuși în 30 de ani s-ar fi putut întâmpla mai multe! Guvernanții uită că o țară se ridică prin cultură, ceea ce nu însemnă numai artă, ci educație, învățământ, angajament social; nu trebuie uitată nici infrastructura care sunt venele (și arterele) unei societăți productive. În astfel de condiții nu pot spune încă dacă politica îndru- mă țara spre o direcție bună!

Cunoaşteți bine literatura română din diaspora. Cum ați caracteriza-o?

În diaspora literatura română este aproape inexistentă. Cei care emigrează se adap- tează foarte repede țărilor gazde încercând să scrie în limbile acestora sau, și mai rău, scriu în română și se lasă traduși nepublicând originalul… Singurele ieșiri le fac traducătorii care, la rândul lor, nu sunt nici sprijiniți, nici încurajați de vreo instituție responsabilă.

Ce se poate face pentru o mai bună promovare în România a literaturii din diaspora? Singura posibilitate de promovare sunt, evident, traducerile. Din păcate tot mai mulți traducători buni se lasă păgubași tocmai din motivele expuse mai sus. Năvală dau traducători prost cunoscători ai limbilor în care traduc. Nu este suficient să vorbești o limbă, să te descurci pe stradă sau la muncă, trebuie să-i cunoști toate de- desubturile, să-i cunoști cultura și nu în cele din urmă să fii tu însuți creator.

Literatură română a cunoscut mai multe perioade, o radiografie atentă a valorilor litera- re din anii dictaturii comuniste reliefează mai multe aspecte. Cum ați caracteriza-o dvs? Desigur că s-a scris multă literatură proletcultistă, dar s-a scris și multă literatură valoroasă. Fără să dau nume, unii au scris în același timp opere de valoare dar și proletcultiste, alții s-au axat numai pe profit și indulgența dictaturii, alții au încercat să se eschiveze pe când cei din urmă nu au făcut compromisuri preferând pușcăria. Totuși nu aș putea spune că perioada dictaturii ar fi estompat creațiile de valoare atâta timp cât nu erau împotriva ei. Literatură de sertar nu prea cred că a existat, așa cum au venit unii după ’89 cu acele „cărți cenzurate”! Dacă ar fi fost să fie cenzurate înseamnă că au fost predate, dacă au fost predate, autorii acelor lucrări ar fi fost eli- minați din prima!

Ce ne separă pe noi românii de literatura Occidentului?

Nimic în afară de ce am spus mai sus: Interesul celor avizați pentru promovare! Valorile sunt aceleași, scriitorii din țară nu au, din păcate, aceleași posibilități ca în Occident. Evident, repet, interesul oficialilor, instituțiilor culturale și nu în cele din urmă cel al guvernanților, dar și – în multe cazuri – orgoliile deplasate și egomania scriitorilor. Editorii fug după bani publicând orice lucru care înfundă piața de carte prin abundență și nu prin calitate. Distribuția cărții e catastrofală, ba chiar aproape inexistentă. Editurile mari cu istorie grea în spate se duc la fund în favoarea edituri- lor profit. Puține edituri mai sunt finanțate de Consilii Județene sau Municipale, de către Ministerul Culturii sau de către Uniunea Scriitorilor. Chiar și acelea care sunt finanțate, la ce folos, dacă acele cărți intră direct în arhivele editurii și poate 20 de exemplare la autor? Cine să le citească dacă nu ajung acolo unde trebuie?

Care sunt ingredientele necesare unui autor să acceadă la gloria literară?

Talent, disciplină și muncă, muncă și… muncă!

Sunteți un scriitor valoros, membru al Uniunii Scriitorilor din România dar şi din Ger- mania. Aveți anumite tabieturi? A scrie este un proces intim precedat de inspirație, de gând. Ce limbă folosesc gândurile dvs?

Cât de valoros sunt, nu știu. Dacă am tabieturi? Probabil! A scrie a devenit un obicei, o necesitate și o „relaxare obositoare”, dar în tot ceea ce fac încerc să fiu cât se poate de minuțios, ba chiar meticulos. Dacă e o manie? Nu!

Desigur că a scrie este un proces intim, dar nu întotdeauna oglindește starea de spirit momentană, nici nu caracterizează neapărat autorul. Totuși biografia este importan- tă!

Având trei limbi materne gândurile mele se reflectă dependente de situație, în una dintre limbile mele native nu și în cele adoptate.

De ce pentru literatura română nu s-a acordat încă premiul Nobel?

Ba, s-ar fi acordat dacă scriitorii nu ar fi fost atât de orgolioși! Au fost, după cum bine știți, mai multe propuneri pentru nominalizare, dar unul îi tăia mereu altuia craca… Dacă unul este bun atunci vin nouă și-l sapă, la noi în Vest cel puțin, dacă unul este bun vin alți nouă și-l sprijină. Chiar și în alte țări din Est este la fel ca în Vest, dau doar două exemple: în Ungaria are Imre Kertész premiul Nobel pentru literatură, în Polonia Henryk Sienkiewicz, Władysław Reymont, Isaac Bashevis Singer, Czesław Miłosz, Wisława Szymborska premii Nobel pentru literatură… adică? Sunt mai buni, scriu mai bine? NU!

Credeți în destinul literar anunțat genetic?

Nu cred în niciun destin literar genetic! Nu cred nici în „românul s-a născut poet”! Fiecare țară cu bunele și cu relele ei, fiecare cu istoria ei, iar Europa (cel puțin în cea istorică) cu genetica ei caucaziană!

Are literatura română viitor?

Are lumea, Europa, în viitor literatură? Așa și literatura română! Sunt sigur că lite- ratura va continua ca de la Ghilgameș încoace. S-a scris în piatră, pe pergament și hârtie, se scrie pe medii electronice, de ce n-ar avea viitor? Pe ce se scrie nu contează. Poate în viitor se va scrie direct pe electrozi cranieni ce vor duce informațiile direct în creier! De ce să nu existe un viitor și pentru literatura română?

Care va fi poezia viitorului?

Nu sunt profet! Cu siguranță poezia va merge sub o formă sau alta mai departe. Deocamdată observ că poezia experimentală merge doar spre „elevații poetici” și se îndepărtează mult prea mult de simplii dar adevărații iubitori de poezie, pe când po- ezia cu formă clasică dar conținut adaptat timpului e în revenire. Poezia socială cred că se va impune în literatură și în conștiința poeților, poezia cu tentă expresionistă și metaforică!