„Fără poezie, omul rămâne ca o nucă seacă… Poezia, artele, în general, aduc miezul, aduc conținutul.”

– Pentru fiecare

  1. Sunteți născut în localitatea Măgura din Județul Vâlcea. A influențat mediul natal formarea dvs ca poet

, cadrul natural în care se naşte este Acolo deschizi ochii şi începi să cunoşti lumea. Livezi de meri, de pruni, de peri şi de gutui… Lume îmbrăcată cu cojoace… „Pocnind din bici, pe lângă boi…” Sănii cu cai… căruțe cu cai… Femeile la războiul de țesut, bărbați întorşi de la Războiul Mondial. Copii îmbujorați de laptele băut. Turme de oi, turme de vaci, turme de curci şi turme de gâşte… Până în 1950,la cooperativizare, ciobanii din Măgura aveau, în total, cam 3000 de oi. După aceea, au mai rămas cam cu 1000… Primăvara, toți vecinii ieşeau la focuri să ardă lujerii uscați din grădini… căraseră bălegarul pe câmpurile arate… săpau grădinile cu hârletele, netezeau pământul, la drept, să-l facă „tablă”, cu grebla de fier… făceau răzoarele pentru legume, săpau şi în grădina din fața casei – răzoarele pentru flori… narcise, zambile, rozmarin, lămâiță, mentă, trandafiri, cuişoare… Când se lăsa întunericul, intram în casă, la lampa cu petrol, la lectură… în special Sadoveanu şi Eminescu… Eu, acuma, locuiesc în casa bunicii, pe care am restaurat-o modern, dar i-am păstrat alura şi o mulțime de obiecte. Am citit „Luceafărul” şi „Scrisoarea III” de sute de ori, le mai ştiu şi acuma, dacă mă concentrez puțin. Din Sadoveanu aveam în bibliotecă: Bordeienii, Crâșma lui moș Precu, Nada florilor, Venea o moară pe Siret… aveam volumul II din Divina comedia, Purgatoriul lui Dante Alighieri şi Antologia poeziei de azi, în două volume, de Ion Pillat şi Perpessicius, volume pe care le-am înstrăinat, între timp. Regret. (Le-am dat împrumut unui amic care a binevoit să decedeze iar eu nu am mai cerut familiei cărțile nici până în ziua de azi, din păcate… Sora bunicii mele, Domnişoara Alexandrina Rusalina Bobolea, născută în 1906, „fie-i numele binecuvântat şi pomenit din veac în veac”, fusese învățătoare în satul Măgura şi rămăsese de la ea, în casa părintească, o mulțime de cărți printre care şi acestea pe care vi le-am amintit, pe care le păstrez şi acuma. I-am dedicat o carte în care am consemnat: „Fost-au scrise acestea întru captarea, ca într-un sipet, a sufletului uneia dintre cele mai dragi ființe din viața mea, Domnişara Alexandrina Rusalina Bobolea”. Nu mai trăieşte niciunul dintre foştii ei elevi – cărora le-a pus condeiul în mână. Se învăța cu tăblița şi cu condeiul. Ea a murit domnişoară, la treizeci şi şase de ani, în 1940. Făcuse Şcoal Normală de învățători la Râmnicu Vâlcea.

        2.  Nichita Stănescu spunea că „poezia este lacrima care plânge cu ochiul” pentru dvs ce reprezintă poezia?

– Tot Nichita Stănescu spunea că „poezia este altceva”. Ea nu este, pe româneşte, nici ciorbă, nici tocăniță, nici friptură, nici desert. Ea vine printr-un limbaj care este tradus în limbajul omenesc.

Personal, am scris câteva

DEFINIȚII ALE POEZIEI

***

Bărcile se sparg în scânduri,

Frunza-n ţară caldă pleacă…

Mergi frumos şi mergi pe vârfuri,

Poezia este dacă…

 

… Pe zăpadă, somnoros,

Toate-mi sunt cum vreau, în gând,

Glezna v-o sărut frumos…

Poezia este când…

 

… Caii verzi sunt pe pereţi,

Cap de vânt la uşă râde,

În atlasul cu poeţi

Poezia este între…

 

… Cei ce sunt, din care scadem,

Împărţind cadran ceresc,

Este ce putem să roadem

De pe-un Os Dumnezeiesc…

***

Îşi cunoaşte bine glasul,

Îşi cunoaşte bine rostul,

Cântă sus, în vârful casei,

Precum cântă-n gândul nostru…

 

Învăţată de la soare,

De la spicul nalt şi verde,

Apa vieţii Dumisale

Tot prin viaţa noastră-şi pierde…

 

Stă acolo sus şi cântă

Despre ce aude-n vis…

Este tot ce pot să spun

Despre Ea, oral şi-n scris…

***

Numesc Poezie…

Partea de vorbire

Care nu se aude

Şi nu se scrie…

 

Vom fi zero pentru generațiile viitoare. Rămânem în istoria moartă. Istoria vie care este? Prezentul! Dacă le lăsăm urmaşilor o casă, o bucată de pământ, un loc de înmormântare în cimitir, îşi vor mai aduce aminte de noi. Am avut poeți buni în Râmnic. Îi întâlneam la cenaclul „I. L. Caragiale”, cum se numea prin anii 60. Erau I. I. Alexandrescu, Ilie M. Stan, Constantin Necula, Traian D. Lungu, Alexandru Mircescu… Cine mai ştie de ei? De Florica Mitroi cine mai ştie? Am început s-i uităm pe George Anca şi pe Dragoş Vrânceanu. Cartea lui Viorel Nei Darie,

„Jocuri din acvariul familial”, am publicat-o noi de curând, eu şi dr. Adriana Trăistaru, de Ilie Tănase cine mai ştie? Mai ştiu eu şi alți câțiva de vârsta mea… după ce ne vom duce şi noi… aleluia! Istorie moartă! George Țărnea avea prestanță… el venea de la Bucureşti, Bucureştiul îi dădea şi aură… oricum, el publica mai mult decât toți în presa literară, avea şi susținerea financiară a lui Mugur Isărescu (fiind văr cu mama sa) să-şi publice cărțile, îşi făcuse studenția şi boema la Bucureşti şi era coleg de generație cu Florentin Popescu, Dan Fruntelată, Dan Mutaşcu, iar aceştia se publicau unii pe alții, se susțineau reciproc, deveniseră foarte cunoscuți şi erau şi bine plătiți. George Țărnea venea de la partid, partidul dicta prin el, el aducea montaje literare pe care le puneau în scenă, în comune, cu artiştii amatori, el câştiga bani buni cu care să trăiască în Bucureşti. Avantajul lui era că scria bine şi montaje literare patriotice, era pe linie, dar scria bine şi „poezie particulară”… Îi mai ştim noi… Peste frunzele lor putrede, vor putrezi frunzele noastre… Asta se petrece în Natură… natura îşi urmează legile ei…

Generațiile viitoare vor avea liderii lor, vedetele lor, prioritățile lor… poezia va trăi, oricum, veşnic… nu o va scoate nimeni din mintea omului… care are nevoie să-i spună cineva despre iubire, despre suflet, despre natură şi despre însăşi viața pe care o trăieşte… Fără poezie, omul rămâne ca o nucă seacă… Poezia, artele, în general, aduc miezul, aduc conținutul.

        3. Ați avut un mentor literar? Dar un model?

– Mentor? Model? Am însăşi Poezia din „Antologia…” despre care tocmai ți-am spus mai înainte şi „Divina comedia” a lui Dante Alighieri din care nici acuma nu înțeleg prea multe, dar muzicalitatea, fluxul ideilor şi al versurilor m-au încântat şi incitat întotdeauna! Din „Antologie” am citit de pe la cinci ani, când fratele mai mare îmi dădea „scatoalce” dacă nu învățam literele… I-am găsit acolo pe Ion Barbu, Lucian Blaga, Topârceanu, Minulescu, Bacovia, Artur Enăşescu… valori româneşti, valori .. dormeam cu ei la căpătâi… şi toți aceştia însemnau ceva pentru mine…

        4. Ce amintiri aveți din anii de liceu petrecuți la Craiova?

– Despre profesorul extraordinar la limba latină domnul Olaru, profesori extraordinar la limba şi literatura română Banu şi Cureleanu, profesori celebri ai Craiovei… Citiți, vă rog, pe internet, la Colegiul Carol I din .. Mai ştiu şi acuma „Să scandez cu mult nesațiu/ Din Propertiu şi Horațiu” (vorba lui G. Călinescu), mai ştiu şi acuma „Dacia literară” şi programul său, îl ştiu de pe atuncea pe Macedonski, „poetul rozelor ce mor/ Mor în grădini şi mor şi-n mine”… făceam vizite la casa Traian Demetrescu, stând de vorbă cu sora sa, l-am întâlnit acolo şi pe poetul Eugen Constant care îmi spunea că la el, la moşia părinților, lângă Craiova, se culca în iarbă şi stătea ore întregi cu ochii pe cer, inspirându-se din traiectoria norilor, din mişcarea maselor de aer… a fost primul poet viu pe care l-am cunoscut… ne întâlneam la Bibliotecă… el mi-a recomandat să citesc Baudelaire, Edgar Alain Poe, pe care el îi citea în original… părinții lui făcuseră puşcărie politică, iar el era tras pe linie moartă… avea, deja, vreo şaizeci de ani şi îşi făcea frecție cu apă rece la rădăcina părului, să nu-i cadă părul, să-i întărească rădădina… aşa îmi spunea… şi mă învăța să fac la fel… şi mă învăța să fac respirații dimineața… zece aspirații puternice, să nu se anchilozeze plămânii… cred că este important ce îmi spunea, ce mai ştiu din toate cele zise pe atunci… I-am citit mai apoi poeziile… bijuterii fermecătoare, delicate ca însuşi sufletul său pe care l-am cunoscut în mai multe rânduri, clipe rare care s-au cristalizat în mine… Dar cel mai formidabil amănunt: l-am descoperit, încă din copilărie, pe marele Brâncuşi. „Omul jupuit, ecorşeul” îl duceam noi, elevii, din clasă în clasă şi făceam lecțiile de anatomie, sistemul osos, sistemul muscular şi sistemul nervos, pe ecorşeul lui Brâncuşi! Îl culcam pe spate, cu încă un coleg şi ne spunea profesorul la ce clasă va avea următoarea oră , să îl ducem, la etajul 1, la etajul 2 sau la etajul 3 în Colegiul Carol I, pe atunci „Nicolae Bălcescu”, iar în râmnicu Vâlcea, în clasele XI şi a XII, am avut profesori pe minunații Constantin Gibescu la literatură universală şi Renner la limba germană – pe care îi avusese şi Nicolae Manolescu şi de care îşi aminteşte, cu drag, în scrierile sale memoriale şi memorabile. Apropo de citate memorabile. Iată unul al distinsului critic N. Manolescu, la înhumarea căruia tocmai am participat la începutul lunii. Dumnezeu să-l odihnească şi fie-i țărâna uşoară alături de părinți şi rude, în cimitirul de la Râmnic. „A citi înseamnă a descoperi calea de acces la sufletul cărților. O cale dificilă şi delicată, care ți se deschide pe neaşteptate sau ți se închide când ți-e lumea mai dragă. Orice cititor cunoaşte gustul acestei experiențe. Nu poți citi oricând orice carte. Mai mult: n-o înțe- legi cu adevărat decât în anumite clipe privilegiate. Ca şi oamenii, cărțile au enigmele

şi vicleniile lor. Crezi că le stăpâneşti citindu-le şi, în realitate, ele se joacă cu tine, te adeşenesc sau te resping, ți se dezvăluie sau ți se refuză, secretem fermecătoare, cochete. Uneori ai impresia că ele te citesc pe tine mult mai bine decât le poți citi tu pe ele. Cărțile sunt psihologi mult mai profunzi decât oamenii. Şi cum să nu tragem de aici încheierea că şi ele au un suflet?” Iar la Şcoala postliceală de biblioteconomie am avut profesor pe cel mai mare profe- sor de biblioteconomie din România, pe dl profesor Gheorghe Popescu, iar la bibliografie pe cel mai mare profesor de bibliografie din România, prof Ion Ionescu…Dar la Craiova, cel mai formidabil era „Cabinetul Constantin Brâncuşi” de la Muzeul de artă pe pe care l-am descoperit prin anii 60.  acesta m-a uimit întotdeauna.

Muzeul avea atmosfera unui muzeu obişnuit, tipic epocii respective, însă Cabinetul Brâncuşi uimea prin însăşi denumirea lui… era cu totul special  ca un laborator al unui savant. Cabinetul de lucru al savantului Brâncuşi! Oltenia şi-a binecuvântat dintotdeauna pe olteanul lor de vârf! L-am descoperit pe la vârsta de 10 ani  De atunci îl port în suflet, ca pe un obiect de preț! Vă dați seama ce înseamnă asta? Să trăieşti cu o sinteză a artelor moderne – toată viața? Te marchează definitiv! Te face să fii altfel, să gândeşti altfel, să fii tu însuți altceva… să ajungi la sinteză, să elimini surplusul…

     5. Care sunt cele mai dragi amintiri din perioada anterioară anilor 90?

– Clipele când mergeam la „Cabinetul Brâncuşi” au fost clipele mele de revelație! Acestea au fost cele mai dragi clipe ale vieții mele! Iar clipele de coşmar îndelungat, au fost un an şi patru luni de armată. Cu târâşuri pe coate şi genunchi, cu pază de santinelă… „să nu intre inamicul în cazarmă”  cu superiorii care-mi spărgeau periodic noptiera, să-mi citească prin caiete, să-mi găsească ceva scris duşmănos (văzuseră că scriu ceva, dar nu le spusesem niciodată ce scriu, despre ce scriu, era un secret al meu pentru care am pătimit foarte mult). Păzeam cu străşnicie hotarele unității militare, „să nu intre nici pasărea!”, după cum aveam în consemn. A fost o întrerupere de studii cărturăreşti pe care cu greu am recuperat-o apoi, dacă am mai recuperat-o vreodată. Doream să fac planton schimbul II, de la 12 noaptea la 3 dimineața, pe un hol al dormitorului comun, unde era o linişte perfectă şi puteam citi şi gândi  cele trei ore de singurătate erau cele mai fericite ore ale mele… în rest.„Poetul, ca şi soldatul, nu are viață personală” (Şi pe acestea le-a zis, foarte bine, Nichita Stănescu).

Vreau să vă spun că eu am depus spre jurijare dosarul meu cu versuri în 1975, pentru concursul de debut din 1976, iar rezultatele s-au dat în 1977 şi, din cauza daunelor provocate de cutremut cartea a apărut în 1978… O întreagă tevatură… care te zguduie, te macină… Existau numai trei edituri care lansaseră concursuri pentru debut în poezie şi în proză… Editura „Albatros”, Editura Cartea românească şi Editura Eminescu. Juriul era format, la „Albatros”, din Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, poeta Gabriela Negreanu, redactor, Ioanichie Olteanu, directorul revistei „Viața românească”, criticul Corneliu Regman de la aceeaşi revistă, criticul Laurențiu Ulici de la revista „Luceafărul”. Pe cartea donată Bibliotecii Județene Vâlcea (se găseşte la Sala de lectură) scriitorul Paul Anghel a consemnat: „În ziua când a fost lansată, în premieră pentru Româniam cartea „Cineva mai tânăr” şi au semnat mai mulți dintre cei care au fost de față: Laurențiu Ulici, Cornel Regman, Malvina Urşianu, Ilie Purcaru, Ion Coja, Gabriela Negreanu, Florica Vrânceanu (murise mai devreme Dragoş Vrânceanu). Într-un interviu din anii 2000, poetul Liviu Ioan Stoiciu se arăta indignat că nu a câştigat el concursul din anul acela… a mai aşteptat un an… El s-a dedicat apoi total literaturii, s-a mutat la Bucureşti prin anii 90 şi a lucrat, de pe atunci, la „Viața românească”, în miezul cel fierbinte… Să fie sănătos şi de folos! Am preferat să rămân în capitala Râmnicu-Vâlcea, capitala dintre munți, capitala mănăstirilor domneşti, bizantine, capodopere de artă şi de spiritualitate.

Putem să o lungim până mâine sau până poimâine, dar este suficient pentru astăzi!… Ar putea să se numească această convorbire a noastră: La un pahar de vorbă în vânt… dar i-am da prea mult derizoriu şi nu aş vrea să fie chiar aşa… La noi, în mod special sâmbăta când bate clopotul de vecernie, aşa ştim din bătrâni, toată lumea încetează lucrul, se spală pe mâini şi pe față de praful zilei în care a trăit prin țărână, la sapă, la coasă, la jumulit de buruieni, se curăță de mizeria zilei care a trecut şi intră în casă… Începe duminica, e repaus, e linişte şi pace! De hrănit şi adăpat animalele şi păsările… Aleluia şi Amin! Luni o luăm de la capăt cu munca…

Sâmbătă 13 aprilie 2024 Interviu realizat de Cristian Ovidiu Dinică