Se întâmplă ca vreun jurnalist să mă întrebe cine cred eu că ar fi cititorii mei… Dumnezeu știe… Însă, întâi de toate, îmi zic că eu unul nu am pe cine da vina și, dacă aș avea, nu aș da-o pe cineva că nu am prea mulți cititori. Nici pe mine însumi nu pot da vina, deoarece condiția cu, hai să zic, mai puțini cititori, am conștientizat-o cam de la debut, iar mai apoi mi-am asumat-o conștient și fără regrete. Adică, debutând cu versuri libere, gen încă destul de nefrecventat și chiar suspectat pe atunci în stânga Prutului, nu puteam să cred că, printre mai toți autorii ce rimau și își săltau voios ritmurile prozodiei tradiționale, aș fi fost puțin spus naiv să cred că aș face parte dintre ceiagreați de mulți, lăudați. Dar mai știam că, dacă un poem în verslibrism are vreo metaforă incitantă, vreo idee mai neconformistă, ar putea fi reținut de cititori sau ascultători oarecât mai elevați. Însă, repet, nu prea mulți.

Apoi, mergând spre necuprinsele arii ale fenomenologiei avangardiste, trebuia să conștientizez fără efort deosebit că, pe aici, unde despre avangardă nici până astăzi nu se știe mare lucru, unde avangarda nu are (cel puțin la Chișinău) exegeți, pricepători, promotori; deci, trebuia să conștientizezi că demersurile în traducerea avangardei, în lansarea ideilor despre avangardă în studii, eseuri „specializate” (despre poezie, proză, teatru, manifeste; avangarda… poetelor etc.) nu vor avea mare priză între Prut și Nistru, la academia chișinăuiană, în universitățile din RM mai că neștiindu-se, și astăzi, ca și mai demult, de Marinetti, Hlebnikov, Tzara, Cugler, Nisipeanu, Trost, Harms, Krucionîh etc. Sigur, în planul doi al intențiilor mele, ce avea să devină plan-prim, mă gândeam la București, Cluj, Iași, unde se mai știe, totuși, ce a fost, cum a fost și ce a făptuit avangarda, românească, bineînțeles, dar mai puțin cea universală. Așa e, mai suntem protocroniști până și în mișcarea avangardistă… Astfel că, în întreprinderile mele nu prea am, din păcate, camarazi, comilitoni. Întru avangardă, întru traducerea acesteia. De unde și ecourile puține, întâmplătoare. Pentru ca să ne dăm seama că numele lui Apollinaire sau Hlebnikov, Ionesco sau Beckett nu au trecut din gură în gură, din stradă în stradă, din oraș în oraș, nu au fost remarcate și popularizate… prea de tot, însă totuși au fost reținute, fixate în prezentul de atunci al avangardei, mai apoi perpetuate în istoria literară propriu-zisă. Cărțile lor nu au avut tiraje fantastice, ba chiar erau trase în zeci, poate o sută, două sute de exemplare. Dar s-a știut de ele, pentru că au scris criticii acelor timpuri ale reînnoirilor, prietenii de generație. Însă la Chișinău, dar și în multe orașe din dreapta Prutului, prea puțini cunosc oarece despre avangardă, prea puțini sunt preocupați de arta traducerii. Cărțile traduse pur și simplu nu sunt recenzate. Etc., etc., etc. Pe scurt, la Chișinău aproape că lipsește cu desăvârșire o atmosferă, o activitate literară, în care avangarda ar fi la ea acasă, protagonistă, cunoscută, citită, popularizată, recenzată. Probabil de zeci de ani pe aici nu a fost scrisă vreo recenzie serioasă la traduceri valoroase.

Pentru mine traducerea înseamnă creație, recreare, dar și studiu. Iar pentru un func- ționar de la uniunea scriitorilor din Chișinău traducerea nu însemna nimic. El ceruse ca acest gen literar să nu fie inclus în nomenclatorul de premiere al instituției. Iar după ce a fost inclus, totuși, s-au regizat bizarerii și sforării, în care s-au pomenit volumele de traduceri, propuse spre jurizare. Celor din jurii mai totdeauna le e străin criteriul valoric, ei decizând după ureche, în pofida oricăror decențe sau respect colegial. Spre exemplu, când a fost propusă „Panorama poezie avangardei ucrainene”, ăia, de la balanță, au os- tracizat-o în favoarea unei cărțulii de proză a unui autor de pe tărâmuri caspice deloc reprezentativ. Același lucru s-a întâmplat și cu antologia lui Pasternak care, fără discuții, era net superioară unei tipărituri, căreia îi dădu preferință juriul. În Chișinăul amicițiilor conjuncturale și invidiilor… capitale. Absolut contrar, „conflictual” cu respectul de care se bucură literatura tradusă la Uniunea Scriitorilor din România. Păi, dragă coleg, nu ne sincronizăm și în vasta arie a dragomaniei, traducerii din limbile lumii în românește?

Dar să revin: deci, când acel plan secund a devenit prim-plan, în timp am editat antologii despre avangarda rusă și cea ucraineană, cărți de autori avangardiști din Franța, Spania, Argentina, grupaje ample ale unor poeții din Italia, Serbia, Polonia, Țările Baltice, dar nu numai. Astea, editate și apreciate în dreapta Prutului. Parțial, deja și la Chișinău. Iar munca de transpunere în românește a avangardei de pe alte meridiane mi-a consolidat crezul că panorama literaturii, a artelor și culturii în general, în diversitatea și luxurianța acestora, racordată la o sensibilitate a omului și timpurilor noastre, ar fi incompletă și văduvită de posibilitatea redescoperirii elementelor creator-înnoitoare fără revenirea în atenție și plasare în locul cuvenit în spectrul estetic-ideatic al avangardei ce s-a manifestat tumultos, și fructuos, e de precizat, acum mai bine de un secol și care, se dovedește, mai e aptă de imbolduri novatoare în motricitatea creatoare universală, de propulsie întru diversitate. Suflul fenomenologiei avangardiste nu poate fi clasificat, clasat și „închis” în arhive, el propagându-se activ în practicile artistice, inventând noi mijloace creatoare, cultivând – ca dat primordial – multiple forme de gândire și acțiune, stimulatoare de imaginație și acțiune creativă. Pentru că, prin menirea sa întru… supraviețuire și permanentă contemporaneizare, arta resimte predestinat necesitatea înnoirii, iar avangarda este fenomenologia, ziceam, ce reprezintă prin sine însăși organul (și… orga!) primenirilor sui generis. Astăzi se poate răspunde cu certitudine la interogația, dacă avangarda ar fi ultimul mit din istoria literaturii, artelor. Nu, nu este. E ceva ce pare a se… demitiza, reintrând, după o sută de ani trecuți de la tumultoasele sale începuturi, în atenția și practica tot mai multor creatori, tot mai multor persoane ce se interesează de artă, ca istorie și prezent, ba chiar și perspectivă.

Odată ce avangarda nu prea este „alintată”, și azi, cu atenția mulțimilor, în ce mă privește, în modestia activității mele scriitoricești, când stau și cumpănesc, îmi vine să constat că parcă nici nu ar fi fost și nici nu sunt, totuși, (chiar) puțini cei care îmi cunosc cărțile. Și ei nici nu ar trebui să concureze, ca număr, cu cei care se mai încântă de rimări mioritice (spoken word artist, cum zic americanii, odată ce au ajuns și pe la noi…), de sonorități patriotarde bubuitoare. Fiecare cu propria creație, abordare. Cu propriul succes sau eșec. Cu propria valoare. Nu?

Din alt unghi de apreciere, parcă aș putea spune cu ceva mai multă certitudine cine nu ar fi cititorii cărților noastre. Pornind de la premisa că, așa cum nu au citit poezie bieții rufoși-nevoiași de pe timpurile lui Baudelaire sau Eminescu, la fel nu citesc poezie nici îm-blugi-ații rufoși de bună voie și „de lux” din prezentul secolului XXI.

Cum nu au citit poezie tatuații abundent din triburile din junglă, așa nu citesc poezie nici tatuații-milionari care joacă fotbal sau cei care chiulesc și pilesc pe la terase, prin baruri.

Cum nu citeau poezie papuașii, care își puneau belciuge, inele în nări, la fel nu citesc poezie duduile cu piercing-flecuștețe în nas, pe limbă, pe… olimburic sau chiar mai jos de acestea, în locuri intime (…rușinoase, se zicea cândva.)

Despre politicienii de azi ca posibil cititori de poezie nu e absolut nimic de vorbit. La acest capitol, cei mai mulți dintre ei sunt, pur și simplu, tufă, ba chiar tufăriș. Nici nu face să le amintești (pentru că îi… jignești!) că prim-ministrul britanic Wiston Churchill a scris cărți, a fost chiar laureat al Premiului Nobel pentru Literatură! Iar una din superbele, competentele antologii de poezie franceză o semna Georges Pompidou, fostul președinte al Republicii Franceze care, de altfel, avea mulți prieteni printre oamenii de cultură. Iar el nu a fost o excepție. Un poet de excepție a fost Léopold Sédar Senghor, președintele Senegalului…

Cititorii de poezie niciodată nu au fost prea numeroși. Uneori, doar se credea că ar fi. În fond, poezia, inclusiv capodoperele genului, rămâne cunoscută totuși de un număr restrâns de persoane, în primul rând de câțiva exegeți. Credeți că masele largi de cititori au habar de epopeea „Ghilgameș”, de „Iliada”, „Odiseea”, „Maldoror”, „Florile răului”, „Mureșan”, „Odă în metru antic”?… Să fim serioși: în acest caz, masele largi sunt foarte… restrânse, fizicește, și înguste la… (dar las neterminată această vorbă…). Credeți că Divina comedie are un număr de cititori pe potriva mediatizării ei literaturologice? Nici pe departe… E aici ceva analog cu muzica grea, clasică. Mai mulți au auzit de Beethoven, Mozart, Enescu etc., însă muzica acestora nu o ascultă decât la țârâiturile scurte ale apelurilor telefoanelor mobile. Prin urmare, să nu ne facem iluzii că poezia modernă, oricât de valoroasă, ar putea întruni o aderență a preferințelor, dar mai ales a înțelegerii multor cititori. Organul societății cititoare, ce ar trebui să recepteze frumosul, esteticul, metaforicul, artele în general, a rămas, tradițional, nedezvoltat, monocelular, simplist până la primitivism. Oamenii sunt în egală măsură neîncrezători și indiferenți față de posibilele revelații sufletești, ce ar merge mai departe de gusto-sentimentele pe care le trezesc halba de bere și micii. Remarcase Sanda Stolojan că, pe la noi, cititorul mediu se află încă la stadiul inculturii comuniste așternute peste opacitatea poporului. Însă, după ceva ani trecuți, poate că ar fi necesară o precizare: acel cititor a ieșit din incultura comunistă, pentru a trece în incultura facebook-istă, așternută de asemenea peste opacitatea maselor.

E de-a dreptul naiv să crezi că prea mulți cititori sunt preocupați de a-și perfecționa (actualiza, moderniza, contemporaneiza, dacă vreți) metoda sau doar procedeul comprehensiunii literaturii în funcție de particularitățile contextuale ale epocii sau stilisticii legate de școală, curent, viziune, canon etc. Perpetuu, cititorul e mai degrabă un elev nu prea curios, nu prea sârguincios.

Iar câte un poet înțelept, cum a fost Odysseas Elytis, spune, parcă pe sine și pe alți confrați consolându-i: „Nu mi-e milă de poeții care au rămas fără cititori, mi-e milă de cititorii care au rămas fără poeți. Este o pierdere a cărei dimensiune omul neavizat nu o poate aprecia, așa cum un surdomut din naștere nu poate aprecia importanța sunetelor… Oamenii care nu sunt în stare de o mai mare percepere a lucrurilor, ceea ce dă un alt sens vieții, se condamnă singuri la infirmitate voită”.

Bineînțeles, direct sau implicit, autorii încearcă să dialogheze cu potențialii cititori, adresându-li-se, direct sau implici, înainte de toate contând pe cei mai sensibili, mai familiarizați, chiar poate… înrudiți cu literatura. Nu sunt printre cei care ar ține de excepție, din vreme în vreme conștiința luminându-mi-se cu laconice cuvinte, adresate potențialilor cititori. Încă în adâncile mele juneți o astfel de adresare o făceam ca și cum indirect, scriind: Poezie dulce-amară, / pe nimeni nu l-ai făcut/ cu adevărat fericit, / ci – mulțam și pentru atât –/ mai puțin nefericit l-ai făcut. Între timp, s-au schimbat epocile, chiar secolele; între timp, s-a schimbat însuși… timpul, ca viziune estetică, filosofică, existențială. Și, firește, e oarecum altul, ca percepere și selecție, să zic, eventualul cititor, cu care am încercat să comunic, sper pe înțeles, (și) prin următorul poem: Pentru sănătatea dumneavoastră/ evitați excesul de sare/ zahăr și grăsimi/ consumați zilnic minimum 2 litri de apă/ și citiți cel puțin două poeme.// În genere/ este bine să știți că/ excesul de poezie/ nu dăunează sănătății dumneavoastră/ ci din contra. Cum s-ar spune, dialogul continuă… Iar în cursul lui e tot mai greu să eviți a-ți exprima tristețea, că nu ar fi, totuși, ceva în ordine într-o societate, în care nu e rușine, dacă atâta lume nu citește cărți. Sigur, fără de cărți, viața e cu mai multe păcate, e pe jumătate…