ŢI-AU MAI RĂMAS NUCI DE ADUNAT

I

Aproape și departe de tine cât răstimpul dintre viaţă și moarte Peste podul de trandafiri dintre noi cade o ploaie ca de gheaţă… Acesta-i firul subţire al potecii poate…

În grădina ta, floarea miresei plângătoare-credeai că primăvara-i la fereastră Ceva-n mine se răsucea la orice amăgeală de Februarie-nici primăvară, nici vară Acel îngheţ venea dinafara anotimpurilor…

Moartea-i un surâs cât să nu te sperii-pe buzele leșului încă Precum niște copii ce și-au pierdut cuibul ne-nvârtim la căpătâi… Ne-ngheaţă mâinile, suntem păgubiţi de inima ei

Oare așa vine moartea, tiptil-tiptil, oare omul vede pe dos adevărul! După ce păzitorul și-a pierdut inima-ce diferenţă e dacă-i așa sau altfel Amărăciunea stăruie-n gâtlejul meu…

Înaine de-a pleca n-ai pomenit nici de nucile tale

Nici de satul tău

„să nu le fiu povară copiilor”, zicând Te-ai străduit să nu-ţi simţim sfârșitul

II

Zilele, orele, timpul, totu-i crâmpei, frântură, frântură Întinde-ţi mâinile pentru ultima oară-să ţi le sărut, mamă

Tăcut-au potăile străzii, pisicile au dispărut în ploaie

Captive-n ploaie sunt frunzele, tu ești trăinicia fără de sfârșit a morţii…

N-au trecut decât două zile/încă ești în braţele noastre

N-am putut să număr zilele/între noi sunt ani, veacuri parcă

Cât de multe lucruri iubeai nu pot spune, căci știam prea bine

Despărţind în două ziua de vineri, acest cortegiu ostenit poartă mâinile-ţi îndărjite

Înainte de-a pleca n-ai pomenit de nucile tale

Nici de satul tău

„să nu le fiu povară copiilor”, zicând Te-ai străduit să nu-ţi simţim sfârșitul.

 

PARCĂ-MI VĂD AMINTIRILE

 

Oriunde m-aș uita Îmi văd amintirile

Ulucă din lemn în cerdacul casei cu două caturi Prin acea ulucă trecut-am precum apa ce curge Nădușind, parcă îmi văd amintirile

 

Deasupra pirostriei plutește iz de tutun Vătraiul păstrează urma degetelor tatălui meu În vatra fără foc și fără fum

Așteptând ca cineva să-l bage-n seamă

 

TREC PANZERE

Trec panzere cu uruit asurzitor

Morţii sunt întinși de-a lungul caldarâmului

Unul e cu umărul drept pe jos, mâna stângă în apărare E-atât de inocent, neputincios, nu se teme de panzere

 

Pe caldarâm se-nmulţesc leșurile, fiecare cu umbra sa Li s-au amestecat picioarele fără încălţări

Cu cât soarele părăsește orașul, cu-atât umbrele dispar

În orașul fără oameni, leșuri precum portrete schiţate cu sânge