Blocul fără memorie

iarbă aruncată în sus cu verdele la timpul prezent

scheletul de fier păzește intrarea blocului precum un paznic ce-și rotunjește mustața la ultimul fum de țigară

din cenusă renăscut

blocul vechi își schimbă straiul

cu polistiren expandat pentru nopți insomniace ca într-un joc de copii

se va închide copilăria în nisip

blocul ascunde trăsături umane între ziduri tencuite cu palmele ude de ființe coborâte dintr-un alt univers, sunt salahorii speranței, șenile albastre strâng în brațe pereții să nu răsufle timpul,

la fiecare etaj liniștea este spartă, forfecată cu migală în culori vesele ucenicii duc cu ei zâmbetul sacrificat,

cutiile poștale părăsite de noroc au plecat să-și facă toaleta în grădina publică este plină de moloz cărarea ruginită în frunzele toamnei

blocul nu se predă, nu plânge în chingi de schelă strâns ca un uriaș vegheat de vulturi rezistă,

maleabil, sociabil cu glezne de beton armat

și cărămidă asemeni unor perechi de urechi ascultă cuvinte răvășite în ploaie,

aici straturi de viață miros a parafină și conservanți, domnișoara de la etajul doi primește săruturi pe rețetă, la prânz avortează cerul,

seara pregătește așternuturi noi pentru o noapte de dragoste

în camera mea întunericul înlocuiește lumina unui zâmbet cu lacrimile uscate ale vremii

zugrăvită pe verticală,

seara veioza adună respirația gândurilor forțate să trăiască ca o grădina rămasă în zăpada timpurie,

vecinul meu de apartament crește lupi, duminica îi scoate în ogradă,

se aud zgomote ca într-o pădure sfâșiată de fugere,

cerul se aruncă pe brânci,

de la geam văd pașii templierilor pe ziduri călărind umbra,

umblă cu capul desculț să adauge tăcerea soarelui, calcă pe raze ca într-o sală de bal cu candelabre

ce varsă lumina domol pe epoleții lor de argint, le dă putere să urce în istorii sărăcia

nu au leac pentru ea, povestea lor de iubire este scrisă de un Dumnezeu aspru,

pe acoperișul devenit trambulină poeții sinucigași plătesc în avans cu versuri dintr-un alt veac, saltul în gol.