„Tablouri dintr-o expoziție sau nașterea unei ficțiuni” de Constantin Mateescu este, după cum spune și titlul, catagrafierea unei lumi care a prins mantia Divinității trecând peste lume și alta, care n-a reușit. Gramatica focalizării actanților, mimesis și Nemesis, viața într-o stampă, unde istoria nu este îndrăgostită de propria creație și, evident, nici de reflexie. Conceptele Narcis – Pygmalion lasă loc clasificării, schimbând viața se schimbă și instrumentalizarea, privind spațiul concentraționar în general, prefigurat acum de Constantin Mateescu, prin portrete, schițe despre vocile tragice într-o mistică a stingerii.

Toxonomia ar fi următoarea: Soluția Steinhard: credința, ea fiind consecința harului, în esența selectivă. Soluția Soljenițân, soluția Alexandru Zinoviev, soluția Winston Churchill și Vladimir Bukovski. W. Churchill către Marta Bibescu: „Va fi război. Praf și pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândește pe toți. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani”.

„Ce se întâmplă în orașul acesta mic, în care m-am născut, pe care îl cunosc casă cu casă… se întreabă un personaj.

Duminică. Mă simt pândită… Se strânge lațul. Familia în care am intrat după căsătorie e identificabilă pentru regimul actual. Sunt zile când mă gândesc să plec aiurea, să-mi schimb identitatea. Dar unde să mă duc? Și ce să fac acolo? La cimitir. Foială mare pe alei, lume pestriță. Femei cernite, cu lumânări, colivă, colaci și toate cele…”.

Sau: „Doctorul Hanganu mi-a trimis o bună parte din pacienții lui de marcă: printre ei și domnul Kavadidis, de la care cumpăram, pe când eram elevă, zahăr candel, banane… Pe urmă începe să anatemizeze pegra comunistă. E vehement, se pare că a uitat de boală…”

Apoi: „Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Orașul în continuă schimbare. Se desființează instituții vechi, despre tradiții și legende…”

Pagini memorabile despre pictorul Luchino supus „reeducării”, ca mai toate personajele volumului.

„Și într-o seară, când lucra de zor, s-a pomenit din nou cu Didu. Venise cu un tip ceva mai vârstnic, care s-a recomandat Mandache. Au început prin a-l mustra că în loc să-l preocupe oamenii cinstiți și harnici și devotați poporului, își pierde vremea cu portretele unor ciocoi îmbogățiți pe seama celor ce muncesc, care au făcut atâta rău orașului.

Despărțirea lui Luchino de tatăl său, Benito, este o pagină hiperreală, ca o promovare de mesaj comunicațional, cu reflexivitatea lui Pygmalion, artefact. Cele două personaje nu mai sunt Nemesis, ajungând în timp simulacre (conceptul teoretizat în alt context de Victor Ieronim Stoichiță): oameni de o parte și de alta a zidului: „Luchino și-a amintit de seara friguroasă când l-a condus pe taică-său la gară. Benito arăta superb în scurta lui vărgată comandată la Milano, părea cu zece ani mai tânăr. Erau atât de aproape unul de celălalt și totuși îi despărțea o lume. Nu vii cu mine? l-a întrebat bătrânul cu vocea sugrumată. Vorbea pe bune. Privirea i se umezise…

A fost momentul unic, providențial în care ar fi putut să plece, tot așa de bine cum putea să și rămână. La ce bun, însă, să se mai gândească la plecare când totul părea să fie scris în cartea vieții?

În clipele când trenul s-a rupt din inerție și s-a desprins ușor de lumea Alutelei, dispărând în punctul unde începe Fabrica de pielărie, a înțeles că alesese lozul necâștigător, de altminteri singurul care îi stătea la îndemână”.

O lume, care venea sub sintagma propusă de Denis de Rougemont „Partea diavolului”, căreia îi vor da replică, martiri și eroi: „Fenomenul Pitești”, Aiud, Gherla, Sâmbăta de Jos, Ocnele Mari, Periprava, Salcia… Să-i asculți pe cei care au trecut pe acolo e un privilegiu, de mărturisit și setat în hemoragia conștientă și inconștientă a sufletului, extirpat brutal din dihotomia cu trupul, ultimul propunând „fericirea” de 100 de ani, celălalt posibilul drum spre soteriologie.

Și ce este mai aproape de așteptarea cuvintelor care se roagă, decât să cobori de la mănăstirea Sâmbăta și să pipăi crucile, răsfirate din când în când pentru dragostea de libertate întâi și apoi pentru liniște. Totuși: „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem…”.

Volumul lui Constantin Mateescu, excepțional prin secvențele, care esențializează un timp și o scriitură, „Tablouri dintr-o expoziție sau nașterea unei ficțiuni”, lasă urme(ousia) pustietoare/transfiguratoare, în sufletul, psihologie cogitans, al lectorului salvator/salvat, dintr-o normalitate a palimpsestului.

*

Să ne rugăm pentru liniștea și libertatea sufletului, spre miezonoptica! Să citim din Constantin Mateescu și despre! „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis  pacem…”.

Cel mai important prozator lovinescian vâlcean, Constantin Mateescu, a trecut dincolo! Este unul dintre sincroniștii români autentici! A iubit Vâlcea, Rm. Vâlcea, profesionist, scriind zi de zi. Ca un lovinescian trup și suflet! Nu a participat la zăngănitul protocronist. Au scris despre el: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Cornel Regman, Valeriu Cristea, Eugen Negrici, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Sorin Titel, Cornel Ungureanu, Alexandru Călinescu, Ioan Holban, Petru Pistol, Ion Predescu, lovinescieni. L-a iubit Vâlcea și nu numai. Un scriitor care merita să fie citit, conspectat și iubit! A fost cel mai lovinescian dintre prozatorii vâlceni!

Să ne rugăm pentru liniștea și libertatea sufletului, spre miezonoptica! Să citim din Constantin Mateescu și despre! „Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem…”.

 

Constantin Mateescu sau instituirea fiinţialităţii

„Într-o căsuţă asemănătoare, mi-a relatat odată, am locuit cu Vera. Cumpărasem casa pe nimic de la un fabricant de bere ce lichidase întreprinderea și emigrase în Venezuela. Avea terasă cu vedere spre parcul învecinat al Cotrocenilor. Pe Vera o neliniștea tăcerea ce se așternea asupra cartierului odată cu lăsarea întunericului. Îi era teamă de fantome. Am instalat-o în odaia cea mai spaţioasă, ale cărei geamuri primeau lumină toată ziua. A trebuit să aduc imobilului o serie de modificări, pentru ca dormitorul ei să aibă comunicaţie directă cu încăperea în care locuia servanta. Plantasem trandafiri în faţa casei: Climbing Triomphe Orléanais, Baby Lyion Rose, Souvenir de Georges Pernet… Pe grilele ferestrelor se căţăra un soi de trandafir agăţător ce înflorea din mai până în octombrie. Vecinii susţineau că în casă se sinucisese cu ani în urmă o balerină și că de atunci, în fiecare noapte când e lună nouă, moarta se strecoară pe terasă și dansează goală în încăperile pustii de la etajul doi, în care îmi depozitam tablourile. Povestea semăna întrucâtva cu subiectul unei fantezii imaginate de Cocteau pentru baletele lui Diaghilev. Pe balerină n-am văzut-o niciodată, dar servanta mă asigura că o zărise când și când, la miezul nopţii, furișându-se prin dreptul zidurilor casei și dispărând pe treptele acoperite de verdeaţă ale terasei. Bombardamentele din ’44 au distrus întregul cartier. Pe Vera au surprins-o în timp ce se îmbrăca în budoarul ei. Am fost de faţă când au dezgropat-o de sub ziduri. Zâmbea. La ce s-o fi gândit în clipa aceea? Ţinea într-o mână rochia, iar în cealaltă peria de cap cu care se pieptăna în fiecare dimineaţă. Tablourile de la etajul doi au ars în parte. Printre cele care s-au păstrat, se afla și o dansatoare de la cabaretul Maldoror, pictată de mine la Paris cu ani în urmă…” („Autoportret cu bască”).

Constantin Mateescu înseamnă luciditatea unui sistem ontologic și distanţa (în sensul lui Jean-Luc Marion, „Idolul și distanţa”) privirii diegesiale, sub aparenţa notaţiei neorealiste (la originea minimalismului de astăzi?), ascunzându-se sigetica unui corpus al devenirii (temă, antitemă, complex tematic, sinteză).

Constantin Mateescu propune luciditatea ca „interpretare și raţionalitate”, „decupajele” narative, din „antropologia umană” interbelică sau din istoria recentă focalizează, de fapt, sensuri, orice descriere fiind o „vecinătate” cu devenirea. Descrierea autentică este sensul antropologiei culturale pierdute, adevărurile fiind, oricum, iluzii de palimpsest.

Latenţele, icoanele sufletului, din proza lui Constantin Mateescu nu sunt psihanaliză, ci metafizică.

Milan Kundera afirmă: „Toate operele mari au în ele ceva neîmplinit”, de aceea, completăm, au în ele eseul specific romanesc: ipoteticul, luciditatea, didascalia. Realitatea nu este niciodată reală, ci ipotetică, afirmă fizica postmodernă, luciditatea din opera lui Constantin Mateescu este un fir al Ariadnei, nu anarhetipul, iar didascalia, propensiunea către un imaginar reticent, politropic și nu sedat.

Constantin Mateescu interferează conceptele de „autor”, „operă”, „scriitură”, propuse de Michael Foucault: „Scriitura se desfășoară ca un joc, ce își depășește negreșit propriile reguli”.

Opera lui Constantin Mateescu semnifică o nouă lectură a prozei interbelice, a Școlii de la Târgoviște, pentru o mai bună vecinătate. Din structurile narative de aici au ieșit, probabil, producerile de mentalitate ale generaţiei ‘80.

Descrierea este fundamentală în „Autoportret cu bască”, în sensul lui Michel Charles din „Retorica lecturii”: „Orice descriere este o interpretare, dar și contrariul este adevărat”, „descrierea adevărată fiind deontică” (Ștefan Vlăduţescu).

Ar mai fi de conjecturat, în termenii lui Michael Foucault, despre condiţia de autor. Autorul Constantin Mateescu are altă tipologie, care n-ar presupune inspiraţia, n-ar fi „transcendentă” tuturor limbajelor, neprecedând „operele” (existenţa precede esenţa sau esenţa precede existenţa – complex tematic existenţialist). Este, de altfel, condiţia autorului.

Același M. Foucault aserţionează despre „înrudirea scrisului cu moartea” (în interpretarea lui M. Moulin), complex tematic esenţial în „Autoportret cu bască”. Există, în roman, pagini memorabile, antologice în literatura română și universală, o istorie a scriiturii, picturii, sculpturii, vizualului, finalului de tragedie antică, într-o expresivitate a „psihofizicului”, o metafizică precum sfârșitul metafizicii.

Receptarea operei de artă nu este o teorie a informaţiei (cum afirmă Umberto Eco), ci expresivitatea Fiinţării.

Nicolai Hartmann, în „Trăsături fundamentale ale unei metafizici a cunoașterii”, aserţionează: „Teoria cunoașterii și metafizica se condiţionează reciproc” sau „Cunoașterea este orientată spre fiinţare de la bun început”, complexul tematic al ontologiei este tocmai fiinţarea, discursul (logos) despre ceea ce este (to on). Un text al fiinţialităţii segmentelor narative, într-o pagină, un roman. Conceptul de

„existenţă” și „eu” (Karl Jaspers): „Eul fiinţător există ca unitate dintre eul empiric și eul ca atare, dar este, în același timp, altceva și mai mult decât aceasta”. Și afirmaţia lui Martin Heidegger: „În neascunderea ce deschide fiinţa (sferă de semnificaţie posibilă) sălășluiește tendinţa ascunderii fiinţei, prin faptul că deschiderea exclude anumite posibilităţi de semnificaţie”. În ascunderea fragmentului citat stă fluiditatea politropiei textului.

Scriitura fragmentului este și „luminare”, după Horkheimer și Adorno, nefiind „o diferenţă fundamentală între gândirea mitică și gândirea structurată conceptual a luminării”. Scriitura lui Constantin Mateescu are istoria frazei clasice și desenul istoriei formelor.

Polisemantica textului „decupat” din roman este o hermeneutică: „A înţelege un text înseamnă a-l înţelege ca răspuns la o serie de întrebări. Înţelegerea unei întrebări solicită punerea întrebării. Atunci când întrebăm, ne mișcăm în interiorul unei sfere interogative și, prin aceasta, într-un univers de posibilităţi al semnificaţiilor, care stabilește limitele pentru ceea ce poate fi chestionat cu sens și la care se poate răspunde cu sens” (Gadamer). Ar fi de adăugat: ce poate fi sens într-o istorie tragică, poate, numai continuarea diegesială. Un cumul substanţial ca într-un „summum bonum”, o gândire a mimesisului structurată, după Horkheimer și Adorno, de „gândirea structurată conceptual a luminării”.

„O autoreprezentare a adevărului, această autoreprezentare fiind diferenţiată de adevărul însuși” (Walter Benjamin), aserţiune asertorică pentru acest text.

Romanul, de fapt, este structuralitatea fiinţei. „Cu excepţia câtorva texte din Renaștere, care au suferit influenţa hermetismului, romanul a fost întotdeauna un gen de acces facil, până acolo încât operele, continuând niveluri de sens ascuns, au grijă să nu descurajeze cititorul și nici să nu-l îndepărteze de sensul evident. Religia artei și continuatorul ei, estetismul, conferind artei o misiune salvatoare, au permis în schimb artiștilor să impună dificultăţi de temut.

Capodoperele romanului modernist presupun a dezvălui cititorului poezia enigmatică a lumii și strălucirea multiformă a subiectivităţii, iar de la el o răbdare și o calitate a atenţiei ieșite din comun” (Toma Pavel, „Gândirea romanului”, Editura Humanitas, București, 2008, p. 411).

Benjamine Fondane vorbea despre instituirea fiinţialităţii la întâlnirea cu Lev Șestov. Este, mutatis mutandis, ceea ce se întâmplă la identificarea cu opera lui Constantin Mateeescu.

 

Bibliografie

  1. Marion, Jean-Luc. Idolul şi distanţa. București, Editura Humanitas, 118-132.
  2. Vlăduţescu, Ș Eseuri de retorică şi poetică. Craiova, Editura Sitech, 2007.
  3. Kundera, Arta romanului. București, Editura Humanitas, 1996, p. 24-26.
  4. Umberto, Eco. Opera deschisă. București, Editura Humanitas, 1994, 108-110.
  5. Hartmann, Estetica. București, Editura Univers, 1974.
  6. Jaspers, Jurnal metafizic. Paris, Editura Galimar, 1961, p. 18-24.
  7. Gadamer, Hans-Georg. Elogiul Moștenirea Europei. Iași, Editura Polirom, 1999.
  8. Adorno, W. Teoria estetică. Pitești, Editura Paralela 45, 2004.
  9. Adorno, W. Minima moralia. Reflecţii dintr-o viaţă mutilată. București, Editura Univers, 1999.
  10. Heidegger, Originea operei de artă. București, Editura Humanitas, 1995.
  11. Fondane, La conscience malheureuse. Paris, Éditions Denoel et Steele, 1937.
  12. Șestov, Athénes et Jérusalem. Vrin, Paris, 1938, apud N. Berdiaev,

Sensul creaţiei. Traducere de Anca Oroveanu. Prefaţă, cronologie și bibliografie de Andrei Pleșu. București, Editura Humanitas, 1992.