Poetul

despletite

pădurile îl vizitează adesea

să-i înfrunzeacă lumina din ochi

 

uneori

câte o ciută

îşi întinde ezitant grumazul

pe inima lui

mestecând molcom din ieslea ad-hoc

fânul cu vise

 

la plecare

el primeşte invariabil în păstrare

tabloul norilor de catifea

din ultima privire împărtăşită

 

furtuna implicită

îi cuprinde aleanul

în cataracte de gânduri

 

singur pe plajă

în ţiuitul asurzitor al tăcerii

începe a desena pe nisip

cu penelul minţii

noianul de imagini din sufletu-i rebel

 

apoi aşteaptă impacientat

înfrigurat

următorul val

 

Când ziua creşte

 

Pălesc felinarele în alb,

erosul îşi începe rondul

în regatul albastru… Angajată permanent,

roua spală florile grădinii

cu primul element.

Şoaptele explodează în zumzet,

linişte sfâşiată obsesiv

în travaliul zilei.

Greierii au adormit în fa diez,

doar furnicile mută surd

câte un munte.

 

Timpul pictează în 4D

tabloul existenţial

cu nonşalanţa eternităţii,

numai tuşa penelului

îi trădează tremurul clipei

din faste întâlniri

cu stele atee

din Calea Lactee.

 

Şi umbra iar pierde un cleşte

când ziua creşte…

 

Printre dimensiuni

Matinal,

prin fereastra cât un perete,

înfruntă nordul

cu verdele-i lipit în naştere acolo,

pe câmpul cu lumină.

Crescuse cu răsăritul în sânge,

vremelnic prizonier ingenuu

în infraroşul fără perdea…

Spre stânga,

uşa din colţul casei,

precum o diafragmă,

perindă secvenţe umane

à la Lumière.

Măsoară cu ochii personajele,

fixează repere geometrice,

adună în vârful acului învelişul.

Plămădeşte frumosul,

frumos din orice

frumosul vizibil.

Invariabil,

se înţeapă în emoţia viului

cu setea unei iubiri

niciodată îmblânzite.

 

Ploaie şi lacrimi

Uneori plouă,

atunci copacii se numesc între ei,

cu importanţă, numărându-se.

Atunci când plouă

peste lacrimi de toate felurile,

neuscate de vânt,

ele se contopesc în fluviul vieţii,

peregrini spre oceanul cu vise.

 

Plouă peste pământ,

şi pământul îşi dansează în ploaie

tina mirabilă

a viitorului rod.

Plouă cu picuri

şi plouă cu lumină,

iar firul de verde

îşi curge lacrima

în rădăcină.

 

Alb

 

nu mi-a spus nimeni despre lumină

prima dată am plonjat în alb

aveam să aflu mai târziu

că era o rădăcină

din ceaţa lăptoasă

a apărut un cer

primul

cu un zâmbet de fragi

și doi sori

apoi un alizeu m-a zburat

prin vârfuri de iarbă

 

o floare albastră a zâmbit

cu un buchet de răsărituri

atunci mi-am crescut palmele

să o cuprind a mângâiere

ea și-a unduit aurul grâului

în trei luminiţe

 

acum știu despre cromatic

pictez în minte câteva tușe

cu alte rădăcini

înainte de a plonja în alb

în timp ce

inevitabil

îmi ruginesc frunze