– mărturisire –

Au trecut câţiva zeci de ani din aventura mea în imensa rezervaţie numită Terra. La fel ca ceilalţi, reprezint o ecuaţie în continuă transformare, brăzdată de furtuni intense și experimentând situaţii diferite: mă simt trist, melancolic, furios sau vesel; merg la serviciu; privesc în tăcere frunzele unui copac sau beau un ceai cu prietenii, discutând despre fleacuri; petrec timpul necesar cu soţia și copiii; mă uit, din când în când, la televizor sau pe internet; fac cumpărături; mă duc la meciuri, concerte, piese de teatru… Un biped relativ docil și comod.

Din când în când, meteoriţii lucidităţii se înfig în sufletul meu, frământându-l și răvășindu-i nisipurile. Atunci, pentru scurt timp, înţeleg. Nu, nu este vorba de o percepţie profundă, transformatoare, care să mă ducă, triumfal, spre înţelepciune. Acei meteoriţi se dizolvă, încet, încet, iar situaţia se transformă într-o enervantă „metafizică de grădiniţă” generată de intelectul oricărui om care citește destul de mult. E adevărat, lectura poate deveni un viciu, iar eu am contractat acest microb în copilărie și îl voi păstra, probabil, până la capăt.

O carte bună este ca o ploaie de vară, îmi biciuiește neuronii și îmi suspendă, temporar, apatia, în timp ce uzina înţepenită a intelectului se mișcă puţin, producând anumite scântei. În acele momente, simt nevoia să scriu și, asemenea unei feline leneșe care trebuie să își schimbe locul pe care l-a încălzit, mă mișc și eu, cu gesturi lente, căutând un „loc” în care să arunc niște cuvinte.

Trebuie să recunosc – umplerea paginii electronice a computerului (în ultimii ani, prefer să fac asta, în loc să folosesc pixul și hârtia), în căutare de rimă și sensuri, aduce și satisfacţii, iar aceste satisfacţii sunt similare, în anumite condiţii, cu cele ale unei activităţi fizice intense. Aș putea spune că mă recalibrez, așa cum un atlet ieșit din formă se forţează să facă flotări sau genoflexiuni – articulaţiile scârţâie, mișcările se derulează fără prea multă plăcere, dar, după un timp, acest consum de energie se dovedește util, contribuind la relaxarea propriului corp. Până la urmă, încălzirea pieselor „mașinii” este esenţială, situaţie valabilă și în cazul actului creator.

Recunosc, îmi este foarte greu să rezist multă vreme la birou, nu pentru că nu aș avea răbdare să stau pe scaun (la serviciu, fac asta ore întregi), ci pentru că m-am obișnuit, pur și simplu, cu starea de consumator, de recipient al trăirilor altora. Ești de o superficialitate primejdioasă, îmi spunea, în adolescenţă, un profesor. Poate că a avut dreptate, poate că am înotat prea mult în zone sigure, aproape de ţărm, refuzând să gust frumuseţea oceanului. Orice gest are consecinţe.

În cazul meu, existenţa comodă a dus, inevitabil, la limitarea experienţelor care îmi puteau îmbogăţi sufletul, la o imaginaţie ciuntită, fadă, o buruiană arsă de soare care încearcă zadarnic să imite trandafirii… Uneori, privesc minute întregi ecranul calculatorului, simţind că în mine se mișcă ceva care trebuie exprimat, modelat, dar pe care nu reușesc să îl torn în tipare.

O frontieră elastică se insinuează în mecanismul care transformă ideea în cuvânt, blocând sau fragmentând conceptele, însângerând nobleţea propoziţiilor, transformând vocea imperială într-un scâncet jalnic de clovn. Mintea mea dorește să clădească palate, dar nu conturează decât garsoniere prăfuite, populate de umbre. Imaginaţia își dorește să zboare, însă aripile de ceară i se topesc, icaric, în apropierea astrului suprem, împingând-o spre pământ…

Am fost și am rămas un sceptic, un periferic. „Bobul de muștar” al credinţei, acea credinţă care poate mișca și munţii, îmi lipsește; de fapt, nu l-am căutat niciodată cu adevărat. Mă temeam (cu sau fără motiv) că îmbibarea cu certitudini îmi va distruge echilibrul, iar calea de mijloc va rămâne doar o utopie. O îndoială constantă, bine dozată, ar fi trebuit, consideram eu, să modeleze spaţiul interior, transformând, treptat, „corectul” în „necesar”.

Cei cinci pași către „filosofia eternă” (de la vechii înţelepţi până la Leibniz și Huxley) – a fi interesat, a citi/a te informa despre aceasta, a înţelege, a aplica, a trăi astfel. De mult timp, sunt suspendat pe această scară a cercetării de sine, balansând, incert, între treptele a treia și a patra, sau mai jos (am reușit să înţeleg? poate e doar o minciună clădită de citadela orgoliului meu). Continui să ronţăi nutreţul spiritualităţii, dar nu mă mișcă decisiv energia principiilor și conceptelor conţinute acolo. Rămân pe loc sau înaintez prea puţin.

În jungla propriului psihic, ceea ce este util, la nivel teoretic, riscă să fie deformat – îndoiala devine, în acest fel, inerţie, otravă subtilă, descumpănire. Iată „Adversarul”, Prădătorul care îmi dă târcoale, înţelegându-mi frica, profitând de ezitările mele… Orice bucurie este colorată cu suferinţă, spunea un vechi prinţ indian, orice pas spre împlinire are gustul cenușii. Omul se poate salva doar privind, în mod just, realitatea. Să te ascult, Siddharta? Ce înseamnă, oare, perspectiva coerentă? Cât de solide sunt, Socrate, treptele spre cunoașterea de sine? Aceleași întrebări care rămân, în momentele de derută sau de liniște, în apartament, în parc, sau în orele dedicate profesiei, mici insecte care bâzâie, înţepându-mi interiorul. Din culcușul lui, Prădătorul râde, satisfăcut. Evident, întrebările sunt obstacolul, învârtirea stupidă în jurul cozii…

De câte ori am posibilitatea, mă plimb. Îmi place să urmăresc alcătuirea lumii, să o privesc topindu-se în asfalt sau în mișcările celorlalţi, ca un cuţit în căutarea sângelui – entităţi diverse, umbrele lor, mai scurte sau mai lungi, derulări apocrife, feţe care se caută, fără a se putea găsi, defilând în faţa mea, în Grădina dezgolită de zei, preocupaţi sau plictisiţi, cu bărbia mânjită de sucul merelor mușcate de strămoșii lor.

Îi observ, timid, descoperindu-mă în ei – neliniștit, compulsiv, singurătate grăbită, traversând oceanele lăcomiei și spaimei. Aceleași crispări, aceleași voci obscure care îmi dictează direcţia. Mă răsucesc în jos, cu voluptate. Călătoria spre Damasc nu a fost (încă) făcută, iar eu nu sunt Saul din Tars; rămân în drojdia leneșă a turmei, înţelegând cât de repede poţi să cobori și cât de dificil – să mergi mai sus…