Izbânda

 

Te iubesc și când nu mă gândesc la tine

ori când adorm și nu mai știu de mine.

Te iubesc mai ales când nu pot să respir,

deoarece ființa ta mă copleșește și mă dezmiardă

și când nu e cu mine…

Dar totuși – tandru – mă veghează-ntruna.

Te iubesc când îmi dai drumul în neant

și apoi dârz, fericit, mă prinzi în brațe,

în neștire aflând supremul tău sărut.

Te iubesc și când taci, uneori prefăcându-te

că ai uitat de mine, deși atunci îmi privești și gândul.

Iar în sublime rugăciuni te pomenesc numai pe tine…

Iubindu-te, dincolo de orice înțeles măreț.

Mie… Dumnezeu nu mai are ce să-mi împlinească,

în viața asta – magnific învinsă tocmai de iubirea noastră.

Iubirea noastră e însăși izbânda mântuirii.

Da, îți sunt! E firesc să mă iubești… mai mult!

 

Du-mă acasă…

 

Nu se mai vorbește de noi la prezent.

De noi nu se mai știe deja la viitor,

Iar trecutul a devenit – tulburător – o utopie…

Așadar, du-mă acasă…, acolo unde nu există

vorbe, gânduri, îndoieli sau mâhniri neînțelese…

Acasă – unde șoaptele s-au zămislit voit

din zâmbete sfinte și lacrimi desăvârșite.

Acasă – unde veșnicia ne îngână – smerită – iubirea…

Du-mă la noi acasă! – unde suntem de-o ființă,

unde tăcerile noastre înalță – la infinit,

Rugăciuni de mulțumire Celui mai Cel!

Iar El să tot vină – Nerăbdător – acasă…

Întruna să ne admire iubirea, biruința,

suprema Viață ce ne veghează – cu mândrie,

doar pe noi – cei de-o ființă – Acasă…

 

Plânsul descompus în grandioase utopii

 

Tăcerile tale tandre îmi intimidează așteptarea îmbietoare,

Crezul tău năvalnic îmi domină simțirea neștiutoare,

Zburdălnicia iubirii noastreîndură realitatea amorțită,

Pe când dorul de noiîmi prevestește singurătatea pătimașă.

Depărtarea taîmi năruie întruna speranța învolburatăîn dorința împlinirii,

Tristețea ta deloc firavăîmi domină plânsul resemnat,

plânsul descompus în grandioase utopii,demult pierdute în neant.

Iar neuitarea îndură despărțirea de firesc,

de neînceputul impunător ce a viețuit în noi…

Întregul nevăzut de nimeni,nici măcar de sfinți.

Și nu e de mirare că viațane îndură pe-amândoi…

până vom afla menirea în timpul ce existădoar pentru noi – spre mântuire.

 

(Îmi) ești! (Ce-ți) sunt?

 

Îmi ești gând, speranță și visare,

Îmi ești armonie, obsesie și candoare,

Îmi ești păcatul din Vinerea cea Mare,

Îmi ești și dorul vinovat când mă lași să cred

Că m-ai uitat deja – intenționat!

Pe scurt – Da, îmi ești! Tot!

Și nu e posesivul la care te gândești.

Îmi ești, adică te iubesc.

Dar eu ce-ți sunt?

Ce sunt eu oare?

 

Jocul infidel

 

Cuvintele noastre au devenit

doar un ecou bizar

ce se aude întrerupt

în colțurile inimilor vulnerabile.

Nici lacrimile nu se mai ivesc

fiindcă le-am amenițat cândva

cu fericirea.

Așa, fără cuvinte,

doar agățându-ne de gesturi

nu renunțăm la jocul infidel,

împărțindu-ne întruna anotimpurile,

dar nu în mod egal, nici gând!

Nouă ne place să trișăm cu ele,

iar eu, mai mereu, am cele

mai multe primăveri.

Tu vrei să mă convingi

să-mi dai în schimbul lor

două ierni și o toamnă,

dar eu tot nu vreau,

sunt hotărâtă să nu accept

niciun fel de compromis!

Între timp, iubirea noastră

a ales să fie martorul nostalgic

al acestui joc ce pare

fără happy-end… doar pare…