Sonet cu mesteceni

 

Mă fulgeră mestecenii cu-argint

Din trunchiul alb îndrăgostit de soare,

Cu toamna-n ramuri ca o sărbătoare,

Căci fiecare frunză-i un florint.

 

Tresar uimiți la cea mai mică boare

Din frunzele bătute-n hiacint,

Și-n tremurul ce pare doar alint

Se simte o plăcută-nfiorare.

 

Când sufletul mi-e uneori inert

Și nu simt Duhul slavei cum adie,

Mă smulge, Doamne, din acel deșert.

 

Și-nfiorat de sfânta-I melodie,

Eu să răspund cu un întreg concert,

Vibrând profund în bronz de veșnicie.

 

Sonet euharistic

 

Din miezul clipei dată-n putrezire

M-ai smuls cu funii albe de iertare

Și, țintuit cu binecuvântare,

M-ai răstignit pe brațe de iubire.

 

De-acolo văd cu ochi de cer și soare

Cum timpul, într-o vie afluire,

Se varsă-n marea fără… mărginire,

Oceanul veșniciei de splendoare.

 

Și dacă vremea încă mă mai leagă

Și, ticăind, pendule-mi scriu destinul,

Eu simt cum veșnicia se încheagă,

 

Căci curge-n mine ca un râu seninul

Prin inima care iubind se roagă,

Când eu ating și pâinea Ta și vinul.

 

Sonet febril

 

Creuzetul minții fumegând se-ncinge

Ca o jertfă sacră în acest demers,

Când adună ziceri de turnat în vers,

Dând poemul care luminând convinge.

 

Ce e scris cu febră este de neșters

Și ce poartă patos nu se poate stinge;

Când erupe lava și-apoi se prelinge,

Vii reverberații cadențează-n mers.

 

De aceea, Doamne, umple-mă de Tine,

De iubire sfântă, care-i foc divin,

Ca să-mi fiarbă scrisul izvodind rubine.

 

Și-ncălzit de focul fâlfâind carmin

Peste versuri care înfloresc senine,

Să pot spune-n stihuri: scriu, iubesc, mă-nchin!

 

Sonet întomnat

 

Se sparge curcubeul în prigorii

Ce-și poartă evadarea peste gruie,

Când toamna calendarul și-l descuie,

Ducându-și sacii către poarta morii.

 

Se-aprinde viu lumina în gutuie

Și galben țipă ziua prin toți porii,

Miresmele, ca sunetul viorii,

Pe căi de suflet către ceruri suie.

 

Năvala roadei, ca o clocotire,

Ne umple ochi și palme și hambare

Venind într-o divină afluire.

Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,

Pe-altar aprindem foc de mulțumire:

În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!

 

Sonet psaltic

 

Mă toarnă exaltarea peste munți,

Să pun în steiuri scânteieri de viață

Și peste hăuri prăbușite-n ceață

Să împletesc din sentimente punți.

 

Vibrând trăiesc a lumii dimineață,

Când strâng din rouă aurul grăunți

Pe umerii cuvintelor, cărunți,

Făcându-mi închinarea îndrăzneață.

 

Spre rugul din pustiu cu foc etern

Cu inima desculță calc cu teamă,

Dorind să nu îmi fie psalmul tern.

 

Nu am în vers ecouri de alamă,

Dar, Doamne, înainte-Ți mă prostern

Și cântul meu necontenit te cheamă!

 

Sonet serafic

 

Părea scenariu scris cu zbor candid

Pe coli de cer cu litere de soare,

Iar scena, o eternă sărbătoare,

Avea decor din sentiment torid.

 

Netimpul alb eterniza izvoare

Din dragostea curgând ca un fluid,

Țesând apoi, din curcubeu solid,

Aripi de zbor și flori nemuritoare.

 

Cu pumnii strânși m-am agățat de vis,

Strigând din răsputeri: Unde-i, Părinte,

Acest loc minunat, de nedescris?

 

Răspunsul a venit pe unde sfinte:

E pe pământ, iubirii circumscris,

Iar dragostea e-n voi. Și în cuvinte!

 

 

Sonet stelar

 

Tu nu m-ai vrut rătăcitor prin spații,

Atom pierdut prin trene de comete,

Nici rază-n răsărituri violete

Sub pleoapele vreunei constelații.

 

Ci Tu, privind divinele-Ți planșete,

Mi-ai pus pecetea altei destinații,

Și-ai dat acelui boț de lut senzații,

Să simt vibrând și dragoste și sete.

 

Dar rostul meu, știu, Doamne, tot stelar e,

Căci drumul dragostei spre ceruri duce

Și-acolo voi fi stea strălucitoare.

 

Așa mi-ai spus când din umblări năuce

M-ai smuls, și-apoi cu brațe de iertare

M-ai strâns la piept de-acolo, de pe cruce!

 

Sonetul… sonetelor

 

Iubesc sonetul, căci iubesc să scriu

Și iau lumină coaptă din vitralii,

Sculptând în ea miresme cu detalii,

Dorind să-l simt pulsând, să simt că-i viu.

 

Din arderea cumplitelor travalii

Îl scot, atent la fiecare pliu,

Și vreau cu fir de lavă să-l transcriu,

Cum ard în asfințituri portocalii.

 

Cu el vreau, Doamne, Ție să mă-nchin,

Dar simt că totuși ceva îi lipsește,

De-aceea eu cu rugăminte vin:

 

Să torni acum, când versul se-mplinește,

Pe-acest sonet un strop de har divin

Și-apoi să îl primești, când clocotește!