) plăcere a textului, spectacolul Crăciun la palat și o compoziție, o forma mentis, care redescoperă arhitectura spectacolului în calitatea lui de sinestezie, de holistică. Desen, pictură, monumentalitatea, teoretizare. Sala teatrului Anton Pann îmbunătățită, magnificată, cu picturile doamnei Maria Trăistaru. Și hermene- utica lui Pavel Sușara. Putem discuta despre (arta plastică, teatru, scenariu, efecte tehnice, muzicalitate) refacerea originarului, a imaginalului, a spectacolului, despre eterna reîntoarcere a aceluiași, artist și receptor, sub semnul mirobolantului, al efec- telor de magie, în sensul lui Ioan Petru Culianu. Pictura Mariei Trăistaru fixează întâi granițele, prin desen și tablou, prin vizibilitatea conturului, pentru ca apoi să dezvol- te magnificat invizibilul, în structuri aproape expresioniste, tehnic, pentru ca apoi expresionismul complexului tematic, al ideii, să creeze starea din verbul a copleși, din calea rătăcită, definită altădată de Constantin Prut. Întregul științei, tehnologiei, care se naște și structurează pe scenă, sub privirile noastre, imaginarul, care devine imaginal. (Să zicem și așa: visul împlinit, ajuns minune). Ne amintim despre (de, ar fi corect, intru, esențial, despre, fiind exterior) conferința lui M. Heidegger cu titlul: „Întrebare privitoare la tehnică”, techne, care nu este ceva neutru, ar fi orbire să gândim așa. Se construiește, individualizând. Pascal Bruckner folosește denomina- ția personajelor pentru a disemina conotații provocatoare, știind, sigur, metamorfo- zând. Pascal Bruckner metamorfozează capitolul esențial din „Discurs despre metoda de a ne conduce bine rațiunea și de a căuta adevărul în stiințe”, capitolul patru, pre- megător celebrelor „Meditații metafizice”… Diferența ontică… devenind el însuși un Pascal neliniștit, întremător. „Crăciun la palat” este compus din elementele consti- tutive ale discursului erotico-politic. Pascal Bruckner afirma tranșant și neliniștitor:

„Liderii politici vor mai întâi să ne seducă, după aceea vine un fel de sentimentalism pe care îl regăsim pretutindeni – în combinație cu violențe atroce. Liderii adoră să ne vorbească în termeni de prietenie, de afecțiune’’. În textul „Crăciun la palat’’, di- ferit de spectacolul regizoarei Chris Simion-Mercurian și al actorului-manager, Tavi Costin, temele politice exprimate prin farsă, ca modalitate literară, ar putea fi: sin- gurătatea și puterea (germinată de sensuri vechi, nedefinite, aproximate), personajele numindu-se Iulius, Cicero, Marc Aureliu, comunicarea reificată (miniștrii sună pre- ședintele în timp de sărbătoare, de Crăciun), deconstructivismul lacanian, în situația sexualității. (Scriitorul nu mitologizează, nu folosește metafora, decât, eventual, ca sinecdocă, scriitura fiind neutră, cu adiaforia la vedere, denotația fiind prevalentă.)

„Poate, spune Chelnerul, așa sunt eu făcut și nu pot schimba nimic. Și-n pat e la fel. O singură poziție nu-mi ajunge. Indiferent de parteneră”. Este afirmația unui per- sonaj, nu este naratologie. Durata este suspendată, clipa eternă nu-și găsește locul, nici chiar pulsiunile inconștientului, circularitatea apofatică este circularitate ironică, aproape „spunere”(le dire), ceea ce ar corespunde nivelului actanțial al violenței. Și apoi farsa, lumea ca farsă, ontologie, nu specie literară, diferența imensă, de unde și afirmația autorului: textul este o farsă: „Păcat de seara asta, ar fi putut fi ceva sim- patic, câțiva puștani și mama lor în jurul pomului de Crăciun. Știi, închirierea este chiar o formulă de viitor; reduce costurile de întreținere și poți avea cea mai bună companie fără celelalte incoveniențe. De exemplu, poți avea un popor pentru alegeri, doar pentru un weekend sau o săptămănă, după care să îl dai înapoi’’. Sau: „Pentru mine, domnule, a te căsători înseamnă a sacrifica toate celelalte femei în beneficiul uneia singure, ceea ce este inuman. Imediat ce ajung la o petrecere, pun ochii pe două sau trei persoane care-mi plac la fel de mult. Dacă aș putea cu toate aș pleca.” Și segmente epice, diegesiale, despre supunere, delațiune, umilire, în societățile dis- topice și nu numai. Lumea ca o farsă, ontică. Apoi, în primul rând, de fapt, viziunea regizoarei, de inspirație și artifex, de credință și tymos, de bucurie și transfigurare, de epuizare și vitalizare, de concretețe maximă și destructurare cuminte, de respect refle- xivizat și vizualizat. Originalitatea regizoarei vine din paradigma culturală asimilată. Cultura religioasă română a propus conceptul de smerenie, unde echilibrul este dat de formulări precum Cina cea de taină și nu Ultima întâlnire, cum se spune în alte locuri. Taina este vamă, nu graniță. Smerenia duce la canon. În scriitura regizorală și nu numai a doamnei Chris Simion-Mercurian structura o dă tipologia urmei (ousia, urma ființei), prin tușele exacte din interpretarea actorilor, prin geometria bulversan- tă a interpreților, prin gândirea care setează suferința în explozia elementelor, muzica scenografie, tehnica. Canonul, adică. Finalul spectacolului, prelungind sensurile tex- tului, prin adăugarea sfârșitului, din „Dictatorul” lui Chaplin ar putea fi interpretat astfel: jocul, prin actorul Tavi Costin, homo ludens, exacerbat in abufalia, cu cât te apropii de metasens, de cer, de ființă, cu atât ești pedepsit mai mult, este încărcat de fascinante simboluri, nu ca rezultat al unui proces încheiat, „ci ca facere a lui în curs de desfășurare.” Un imperativ al demnității. Un simbol antropologic: lumina, focul, realizat magistral, văzând și făcând, construind. Actorul Tavi Costin arată palmele chinuite de urmele mijloacelor tehnice folosite, un alt segment al spectacolului. Un nu manipulării erotice. Nu este numai politica, manipularea. Am realizat un inter- viu cu o personalitate vivantă în teatrul actual, Octavian Costin, director la „Anton Pann”. Am discutat despre text, metatext, logocentric, fonocentric, sub o formă sau alta, didascalie, pe care l-am introdus cândva în programa școlară, actori, actanți, manager la teatru, nu teatral, despre altă viziune asupra operei Titanic vals, ocurentă, istorie, tragic, artifex, poetică și poietică, discurs erotic, psihanaliză și, mai ales, des- pre homo ludens, joc și joacă, despre Pascal Brukner. Despre câtă muncă înseamnă a te juca, despre cât de grea este simplitatea. Diferența vine, printr-o comparație la îndemână, dintre drumul spre Pătrunsa prin Olănești, fără prea mult pieptiș și cel de către Bărbătesti, numai din pieptiș. La teatrul Anton Pann există știință și suflet, în așa fel încât fenomenul teatral, magistral, întâmplat la Piatra-Neamț, în jurul anilor 1970, să se repete. Bucuria spectacolului, ansamblului de spectacole, cu diferență specifică, de la Teatrul Anton Pann, poartă numele Arhiepiscopului, Varsanufie Go- gescu.